In numele Tatalui

Semnalam la rubrica Atelier, in urma cu ceva timp, prima expozitie personala a lui Laurentiu Midvichi, ce se anunta una deosebita din toate punctele de vedere: in primul rand, locul expozitiei – Sala Constantin Brancusi, din Casa Poporului -, in al doilea rand, numarul si dimensiunile lucrarilor – peste nouazeci de lucrari -, in al treilea rand varietatea temelor abordate – de la peisajul tratat in maniera postimpressionista, pana la hiperrealismul abordarii unor detalii anatomice – , in al treilea rand, avem de-a face cu un tanar artist foarte talentat ce si-a amanat personala pana cand a fost sigur ca va da lovitura.

Ce izbeste in primul rand este aceasta dispunere tematica a lucrarilor: privirea celui care intra in sala va fi atrasa de grupul de portrete, gravitand – simbolic – in jurul Tatalui. Nu am vrea sa intram in teritoriul minat al constituirii Lgosului prin numele tatalui, insa aceasta este in mod cert o cale de urmat pe care o indica dispunerea atomica a celorlalte portrete in jurul figurii unui parinte tanar, privind viata cu incredere. Un adept al psihocriticii ar fi uluit afland ca aceasta expozitie are la baza o drama de familie pe care nu o dezvaluim aici. Daca printre portrete nu s-ar afla si unul al subsemnatului, “alive and still kicking”, am putea spune ca In memoriam s-ar potrivi destul de bine ca titulatura a grupului portretistic.

O alta latura a spatiului expozitional ar fi cea a deformarilor a si a experimentului: de la mimarea negativului fotografic intr-o scena de cuplu (120/100 cm), la tributuri deformate dupa Velasquez, aici se concentreaza latura lucid-avangardista a unui drum nu foarte clar, dar in mod sigur dedicat cautarilor.

Peisajele tulcene, sau cele din Sulina, prelucrate in maniere dintre cele mai diverse, de la postimpresionismul cézannian la pointillism, stabilesc un alt centru de greutate al expozitiei: trecerea de la matca simbolica, Tatal, la cea spatiala, nu este decat alunecare pe drumuri paralele, care se intalnesc intr-un infinit aflat chiar acolo, undeva in sala de expozitie.

Ultima oprire in aceasta calatorie pe care o propune Laurentiu Midvichi este cea in lumea lui Ichtios: capete de pesti, pictate cu lipsa de pudoare a unui hiperrealism morbid. Simbolistica crestina nu este nici ea evitata (contururile sunt delimitate de spatii acoperite cu foita de aur), dar nici ostentata. Ceea ce frapeaza este tocmai forta redarii acvaticului, a monstruoasului, prin culoare, prin unduiri de ape ce redau in toata splendoarea sa… mucilaginosul.

O expozitie de vazut, pana una alta: in mod sigur una dintre etape va fi pe placul oricui.