In pielea altuia

Este uluitoare convingerea cu care traiesc cei mai multi dintre noi ca nenorocirile, necazurile ori simplele ghinioane li se pot intampla mai ales celorlalti.

In afara de compasiunea, afisata mai mult sau mai putin de circumstanta, nutrim speranta secreta ca vestile rele pe care le aflam despre semenii nostri nu ne privesc direct, iar pataniile altora ne vor ocoli cu grija.

Cred ca eram copil cand am auzit doua femei sopotind, aparent alarmate, despre buclucul in care a intrat, cu vrere ori fara de vrere, cu vina sau complet inocenta, o a treia surata de-a lor.

a€oIti spun drept, draga, marturisea prima, cu un abia reprimat aer de satisfactie, n-as vrea sa fiu in pielea eia€?. a€oSoro, s-a grabit sa puna a doua lucrurile la punct, sunt foarte putine piei pe lume in care as vrea sa fiua€?.

Ideea de a imbraca netam-nesam invelisul epidermatic al altei persoane m-a ingrozit, dar mi-am dat repede seama ca nu asta era fondul problemei. Chestiunea viza cu totul altceva decat un schimb de scalpuri sau mai stiu eu ce ritualuri salbatice.

Cred ca mi-au explicat si ai mei cam ce inseamna sa te simti bine in pielea proprie si in ce situatii nu trebuie sa accepti sa o schimbi cu a altuia.

M-a urmarit insa multa vreme reprezentarea fizica a dialogului, fara sa dau prea mare atentie sensului metaforic.

Ceva mai tarziu, am inteles secreta satisfactie de a nu fi in pielea altuia, oricate mancarimi ai simti pe propriul tegument tabacit.

Cu mai bine de trei decenii in urma, ma aflam, alaturi de altii, intr-un salon primitor al unui batran condeier, discutand mai ales politica. Evident ca lucrurile erau numite cu destula fereala, chiar daca de multe ori convivii mai uitau de prudenta si-si spuneau naduful.

Nu se a€ofacea politicaa€?, pentru ca a€onu era binea€?. Numai ca fiecare banala referire la oua, la carne, la un bilet de teatru sau la o carte mai rara ne intorcea la aceeasi zona a interdictiilor impuse din off, la acelasi prag imposibil de depasit, nu din vina celor de fata.

Nu lipseau din agenda dezbaterilor nici temele internationale, fie ca despicam firul in patru in privinta libertatii lui Sartre ori ne aminteam cu nostalgie de utlimul concert al lui Menuhin.

Era cam prin timpul cand miscarile muncitoresti din Polonia incepeau sa iasa din zona unor simple revendicari economice si amenintau sa se transforme intr-o ferma contestare a regimului existent.

Ceea ce, pana la urma, s-a si intamplat, cu amplele consecinte pe care le cunoastem. Urmaream cu totii cu infrigurare evolutia evenimentelor, dar si cu speranta ca suflul innoitor va trece granitele tarii odinioara vecine, ca o adiere izbavitoare.

ai cum regimul de atunci de la Varsovia preconiza masuri nemiloase pentru a-i descuraja pe razvratiti, l-am auzit pe unul dintre invitati exclamand de pe sofa: a€oIn orice caz, polonezii au incurcat-oa€?.

Rostitorul era un medic mai mult solitar care, beneficiind de multele sale relatii, isi mai permitea din cand in cand cate o excursie inocenta prin spatiul in care, evident, nu tuturor ne era permis sa umblam.

Fraza nu trada o bucurie iesita din comun, ci mai degraba acea multumire nemarturisita si meschina ca a€onu suntem in pielea lora€?. S-a lasat o tacere jenata si fiecare si-a atintit privirile in propria farfurie cu un aer preocupat.

Atunci a sarit din mijlocul nostru, rosu de indignare, vesnic tanarul Marcel Gafton, aproape inecandu-se in vorbe: a€oPolonezii au incurcat-o si dumneata stai ca mitocanul si te scarpini pe burta in mijlocul sofaleia€?.

Ne-am simtit dintr-o data solidari cu poetul si cred ca in seara aceea am fi vrut cu totii, asa, la gramada, s-o incurcam. Daca nu cumva am si facut-o, fiecare in parte, la vremea lui.

Acest material pare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar