In sfarsit, revolutia culturala

Tot mai multe fapte ma conving ca in continuitatea culturala romaneasca s-a produs, inca o data, o fractura.
Prima s-a intamplat in 1948, atunci cand a avut loc asa-zisa reforma a invatamantului; a doua “rupere” s-a produs in 1952-1953, cand proletcultismul si-a aratat “muschii si dintii”; apoi a venit incercarea din 1971, continuata de zguduirea din 1978 si de reverberatiile sale negative, prelungite pana in 1989.
Dar, fara sa ne dam seama, sub ochii nostri fascinati de scena politica, de pasele magnetice ale corifeilor democratiei – bolnava inca din primele sale zile de viata de o poliomielita originala -, sub ochii nostri se produce o frangere nezgomotoasa insa profunda a continuitatii culturale.
S-ar putea ca, in sfarsit, “revolutia culturala” sa izbandeasca. Fara oprobriu public, fara puscarii, fara amenintari sau politie politica, fara directive, plenare si liste negre. Ea se produce incet dar sigur ca surparea de la Ocnele Mari.
Eficienta acestei ofensive vine din faptul ca nu-si propune nimic si ofera totul. Nu-si propune sa modifice, sa selecteze, sa minta, isi propune sa ignore. Sa nu stie. Sa nu-i pese ca nu stie.
Ofera, in schimb, totul celor care considera “Siberia spiritului” o binecuvantare, calea cea mai simpla de a te afirma in ignoranta.

In sfarsit, revolutia culturala
Ruperea incepe de la prostirea generala (cartea este scumpa si tiparita in tiraje confidentiale). Pe toate canalele de televiziune, kitsch-ul este in floare. “Autoritati” care inca mai bantuie pe la examenele de la f.f. dau lectii natiei, valorile sunt umilite, consumul si trandavia, fie fizica, fie intelectuala, sunt directive ale mass-media.
Cei care se adreseaza publicului fie sunt autori de texte, fie sunt doar voci si chipuri, nu mai vorbesc corect limba romana. Accente ciudate, cuvinte folosite anapoda, utilizarea argoului, dar nu ca element stilistic ci “pe bune”, delirul verbal propriu-zis, toate acestea si multe altele ne arata ca raul este profund si efectele sale sunt devastatoare.
Ruptura se petrece intai in scoala, in gimnazii, licee si universitati. Am discutat cu autori de eseuri literare, absolventi de “litere” (despre invazia politehnistilor in presa culturala, scrisa, audio sau video, numai de bine!), care nu aveau habar de lucruri elementare – opere si autori romani studiati altadata la nivele de initiere.
Si nu e vorba de autori sau opere care isi castigasera locul intrand pe usa politica a istoriei literare, ci pe unde au intrat toate numele onorabile.
Am ascultat comentatori de fapte culturale sau istorice care se pronuntau cu o lipsa de indoiala atat de puternica, incat puteai sa crezi ca, asemeni iceberg-ului, se bazeaza pe o cultura, pe o informatie submersa. Din nefericire pentru ei, o propozitie poate fi alcatuita si din doua cuvinte. Iar o propozitie, nu-i asa, este o gandire spusa sau scrisa. Ehei, o gandire, care va sa zica…
Lipsa de precizie, confuzia, “abureala”, amatorismul zburda pe pogoane de sticla si hartie, suficienta si teribilismul distrug si bruma de inteligenta ori talent a “revolutionarilor culturali” de azi.
“Liberalizarea”, initiativa personala, daca dau gres in economie, sunt platite scump, daca se dovedesc falimentare in cultura, nu dor.
Nu, ele ucid de-a dreptul, interzic viitorul. Ne inselam amarnic daca ne inchipuim ca mondializarea, sistemele suprastatale, in care, vrem, nu vrem, vom fi cuprinsi cat de curand, presupun disparitia concurentei, a luptei pentru suprematie intre entitatile existente, deoarece ea se va duce aprig la nivelul elitei intelectuale.
Ocupati cu amenajarea noilor plantatii in desertul nostru cultural, nu vom observa decat tarziu, prea tarziu, ca am devenit o rezervatie, o curiozitate.
Elitele natiunilor puternice sunt energice, justificate, se bazeaza pe indrazneala asimilarii creatoare a propriului trecut cultural si pe capacitatea pe care le-o da aceasta asimilare de a intelege rapid si profitabil viitorul.
In vreme ce noi construim o cultura “noua” din talkshow-uri, clipuri si lecturi pe internet, ei, cei care ne organizeaza viitorul, studiaza si cerceteaza cu adevarat. In timp ce pe noi ne plictiseste sa aflam cine suntem, ei ne impun felul lor de a fi.
Atunci cand nu stii, esti fericit sa descoperi ca apa se poate incalzi ori ca roata se rostogoleste. In aceasta continua uimire primara iti poti petrece nu doar propria viata, ci si toata istoria ce-ti este harazita, poti declara oricand drept descoperiri epocale lucrurile pe care nu le cunosti si poti sa fii fericit. Dar nu poti face pe nimeni sa te creada.
Ingrijorarea mea cea mai mare provine din faptul ca, ignoranti fiind, revolutionarii culturali de azi pot repeta istoria, dar “nu se merita”.

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar