Inainte si dupa caderea Cortinei

La Mihai Sora, regretele sunt atenuate de resemnarea stoicului si de distantarea in timp. Perioada de studentie continua sa fie una luminoasa, in ciuda micilor neplaceri din primul an. Urmeaza plecarea la Paris, impreuna cu sotia. Ar fi trebuit sa ramana in Franta, dar venirea comunistilor la putere in Romania i-a curmat brusc destinul de cetatean european. (Marcela Gheorghiu)

Nume cu viitoare rezonanta am avut si printre colegi. Eugen Schileru mi-a fost coleg de an, Miron Constantinescu, Benu Hester, fratele lui Mihail Sebastian, Dolfi Tros, suprarealistul – si ei mi-au fost colegi si foarte buni prieteni. Alcatuiam un grup de premianti, dar nu din cauza asta ne-am apropiat unii de altii si am ramas prieteni de-a lungul intregii perioade de studiu. Ceva mai tarziu, dintre fostii mei colegi de liceu, a venit la Bucuresti si Frunzetti. Mi-a fost coleg de facultate, pentru ca, frecventa nefiind obligatorie, anii interferau.

De la Timisoara mai venisem cu doi fosti colegi de clasa. Unul era Octavian Nistor, baiat foarte destept si cultivat – pot spune de-a dreptul stralucit -, dar care a avut un mare nenoroc. Nu si-a putut face – sub comunisti – o cariera, pentru ca era fiul fostului sef al organizatiei liberale din judetul Timis, fost prefect al judetului s.a.m.d. Sub comunisti, tatal sau a fost arestat si internat la Sighet, iar Octavian a fost marginalizat, fiind tratat ca fiu de dusman al poporului. Intr-o perioada, era salvamar pe lacul Floreasca.

Si mai venisem din Timisoara cu premianta liceului de fete, Mariana Klein, care nu peste multa vreme avea sa-mi devina sotie. La terminarea studiilor universitare, m-am imprietenit cu Alexandru Dragomir, stralucit elev al lui Heidegger. A murit anul trecut, la varsta de 86 de ani, lasand in urma lui o multime de caiete, care au aparut recent la Editura Humanitas.

Filosofie, plosnite si prieteni

Pentru mine, primul an a fost destul de greu in privinta locuintei.

Pe vremea aceea, majoritatea studentilor traiam in case cu chirie, pline de plosnite. Am schimbat, din aceasta pricina, luna de luna gazdele, pentru ca plata o faceai in avans pe o luna si nu-ti era la indemana sa pierzi banii mutandu-te inainte de scadenta. In consecinta, suportai cu stoicism plosnitele, pe care nu aveai cum sa le vezi ziua, cand luai camera in primire, caci ele apareau doar noaptea… Mi s-a intamplat de nenumarate ori sa plec, la finele lunii, cu vraful de carti dupa mine, in cautarea unei alte camere cu chirie, pana cand mi-am dat seama ca ar fi mult mai bine daca as avea propria mea casa.

In cartierul Cotroceni tocmai se construise, prin fata Palatului Cotroceni, un bulevard perpendicular pe strada cu Universitatea de Medicina, caruia i se spunea pe vremea aceea Emanuil Severin. Pe colt se ridica o vila foarte frumoasa, care gazduia un camin de studente al Casei Corpului Didactic, iar langa aceasta un bloc cu patru sau cinci etaje, in care stateau Liviu Rebreanu si Ion Minulescu. Dupa colt, imediat, locuia Traian Herseni si tot pe acolo, pe undeva, intr-o alta vila, Serban Cioculescu. Ei bine, in zona aceea tocmai se incheiase constructia unui bloc care avea, la etajul trei, garsoniere. Am inchiriat o asemenea garsoniera, evident nemobilata, pe care trebuia s-o platesc si pe timpul vacantei. Destul de curand, din banii pe care-i primeam de acasa, mi-am incropit intai un pat, pe urma o etajera, un dulap si asa mai departe, astfel ca in urmatorii ani de facultate locuinta nu a mai fost o problema pentru mine. In plus, garsoniera mea a devenit un loc de intalnire si de boema studenteasca, formata din colegii amintiti adineaori.

Eram o banda foarte vesela… Universul nostru cel mai la indemana, in afara de acela al discutiilor interminabile, era universul cartilor. Eu eram, dintr-un oarecare punct de vedere, omul cu infatisarea cea mai serioasa din grup: radeam mai putin, eram foarte grav, iar in vestimentatie foarte protocolar si cam rigid – efect, poate, al unei anumite timiditati. Nu ieseam din casa fara cravata, palarie si manusi, chiar daca pe acestea din urma le tineam in mana. Imi amintesc ca ne plimbam odata, intreaga banda, in jurul Gradinii Botanice, intre Podul Cotroceni si artera care urca printre Palatul Cotroceni si Gradina Botanica. Trecea un tramvai pe linia aceea, mergand spre Leu, zona care pe atunci abia se integra orasului. Acolo era maidan, iar acolo unde astazi este Politehnica, incepea campul. Ei bine, in dimineata aceea, caci ne plimbam la o ora matinala, cand era multa lume pe strada, nu stiu cine m-a provocat, spunandu-mi ca n-am curajul sa merg pe mijlocul strazii si sa strig “Hi, ha, hi, ha!”. Am facut-o, spre indignarea cetatenilor, care se stransesera pe marginea trotuarului si strigau de acolo: “La balamuc, la balamuc!”, printre ei fiind si colegii mei, care strigau mai abitir decat toti.

Prizonier in spatele Cortinei de Fier

Dupa absolvirea facultatii, am plecat in Franta, unde am stat zece ani: din decembrie 1938, pana la sfarsitul lui 1948, fiind, impreuna cu sotia mea, beneficiar al bursei pe care ne-o acordase Institutul Francez din Bucuresti. Am trait, asadar, acolo anii ocupatiei naziste, care a fost groaznica. Efectul ei imediat, in ce ma priveste, a fost cristalizarea unei opozitii radicale, de tip antifascist, fata de toata viziunea despre politica si lume a regimului nazist. Acest refuz fundamental a ajuns insa, din pacate, sa se converteasca ulterior intr-o adeziune la comunism. Am devenit comunist si m-am inscris in Partidul Comunist Francez.

Dupa razboi, am devenit cercetator la Centre National de la Recherche, mi-a aparut o carte la Gallimard… Aveam posibilitatea unei cariere universitare, eram cunoscut in mediul relativ restrans al filosofiei; cu alte cuvinte, viitorul meu era deschis… Dar iata ca, in toamna anului 1948, am profitat de o excursie care se organiza la Bucuresti pentru a veni sa-mi vad parintii, pe care nu-i mai vazusem de la inceputul razboiului. Nici prin gand nu-mi trecuse sa plec din Franta. Ar fi fost o nebunie, caci aveam acolo o situatie, eram casatorit si aveam doi copii, nascuti in Franta.

Cu toate acestea, am venit aici si nu m-am mai putut intoarce… Sotia mea fusese, si ea, in tara cu doi ani in urma sa-si vada parintii, impreuna cu fetita noastra, copilul cel mare. A stat o luna si s-a intors. Dar asta se petrecuse cu doi ani in urma, rastimp a carui grozavie eu nu o puteam intelege atunci. In 1946, cand venise in Romania soitia mea, inca nu cazuse Cortina de Fier. Aceasta s-a lasat in timp ce eram eu la Bucuresti, asa ca am ramas aici definitiv. Pentru mine, socul a fost infinit mai mare si mai traumatizant decat pentru cineva care a trecut treptat de la o situatie de foarte bine, la bine, rau, foarte rau si insuportabil. Eu m-am trezit deodata prabusit pe fundul prapastiei, intr-un rau insuportabil, sfasietor. Veneam dintr-o lume a libertatii si am cazut, dintr-o data, in iadul realitatii comuniste de aici.

O jumatate de an mai tarziu s-a intors si sotia mea, impreuna cu copiii. Ea nu avea in Franta un statut economic. Singurii bani din casa veneau din ce puteam sa aduc eu. Si Franta trecea printr-o perioada de inflatie, de restabilizare economica, dupa anii grei de ocupatie. Toate rezervele se epuizasera si pleca si ea de la zero. Dar pleca impreuna cu o populatie echilibrata si intr-un regim care se normaliza.

“Dumneata ramai aici”

Faptul ca eram membru al Partidului Comunist cand am venit in Romania s-ar putea spune ca intr-un fel a fost o sansa pentru mine, fiindca mi-a dat posibilitatea atunci, ca, in surubaria aceea mare, sa fiu un surub mic, pe un domeniu foarte lateral: dupa vreo trei luni de “amusinare”, la sfarsitul lui 1948, am fost numit referent de specialitate 3 la Ministerul de Externe, la Serviciul Presei, insarcinat cu prezentarea presei franceze si a celei italiene si faceam. Referatul pe care-l faceam ajungea pe masa ministrului de Externe, Ana Pauker. O singura data am vazut-o: cand am venit in tara. Fiind o excursie organizata chiar de comunistii francezi, obligatia noastra era sa ne prezentam la reprezentantul pentru exterior al Romaniei, adica la Ana Pauker. Acolo mi s-a decis soarta. Fiind singurul roman din intreg grupul, mi-a spus: “Dumneata ramai aici”.