Începeți restructurarea bugetarilor. Dar știți să-i numărați?

Guvernul a decis în sfârșit să înceapă discuțiile pentru restructurarea adevărată a bugetarilor, conform ultimelor informații. Problema este însă că nimeni dintre oficiali nu a părut până acum că are în cap imaginea reală a ceea ce înseamnă structura administrației românești.

Nu există la această oră un sistem care să-i spună președintelui sau premierului, la două apăsări de tastă, câți angajați are Agenția X, Ministerul Y sau Primăria Z, câți avea în 2005 și ce cheltuieli per angajat sunt în fiecare instituție în prezent față de cele de acum patru ani.

Pe fundalul mesei de ședințe a guvernului este o mare hartă a României. Din păcate, în loc să fie o hartă interactivă, care să aibă în spate informații despre toată administrația românească la un click distanță, este o hartă de carton.

Exact aceasta este toată imaginea administrației: un uriaș de carton, care și-a adăugat straturi-straturi cu fiecare schimbare politică din ultimii 10 ani, pe măsură ce statul a avut la dispoziție din ce în ce mai mulți bani ca urmare a creșterii economice.

În acest moment, nu există un centru de date cu privire la situația celor 1,36 milioane de bugetari care au ajuns să mănânce 9,5% din PIB ca și cheltuieli salariale, față de 7,1% din PIB în 2004.

Astfel, cine se apucă de această treabă a tăierii de posturi din administrație trebuie să lucreze cu date atât de la Ministerul de Finanțe, de la Institutul de Statistică, cât și direct de la ministerele și instituțiile “speciale”, care nu raportează tot nici la una, nici la cealaltă instituție.

Potrivit Statisticii, sunt 1.100.000 de bugetari. Potrivit Finanțelor, sunt 1.360.000 de bugetari. Diferența? Partea de “Interne” a Ministerului de Interne, Ministerul Apărării și serviciile secrete. Problema este că aceștia 260.000, 19% din total, consumă aproape 40% din resurse.

Fără să ai toate datele, te poți trezi că tai 340.000 de posturi, adică 25% din total, dar scăderea cheltuielilor bugetare să nu fie decât de 10%.

Deci trebuie să știi și cât câștigă fiecare, adică palierele de salarii pe fiecare categorie. Dar trebuie să știi și câte secretare, câți șoferi și câți funcționari sunt în toată structura. Câți ofițeri de poliție, câți doctori, câți profesori de liceu, câți magistrați.

Aparent, decizia asupra cheltuielilor este la îndemâna guvernului. Fals. Va fi foarte complicat, va trebui să fie schimbate legi pentru a acționa cu adevărat.

Harta bugetarilor trebuie privită din mai multe unghiuri.

O dată, împărțirea în central/local/instituții autofinanțate (adică agenții, inspectorate, autorități). Cheltuielile de personal ale administrației locale sunt de fapt cele mai mari: 4,3 mld. euro în 2009, urmate de cele ale administrației centrale – 3,6 mld. euro. Personalul din agenții a costat 3,1 mld. euro. Iată că de fapt guvernul nu comandă direct decât pe o treime din cheltuieli. Și aceasta este o explicație a imobilismului de până acum.

Altă împărțire se poate face pe categorii de salariați. Cei 260.000 de bugetari “speciali” – poliție, militari, servicii secrete – consumă 4,1 miliarde de euro. Mai avem trei categorii mari. Personalul din învățământ: 360.000 de angajați care consumă 2,7 miliarde de euro cheltuieli salariale pe an, personalul din sănătate: 260.000 de angajați care consumă 1,9 mld. euro și funcționarii publici propriu-ziși: alți 325.000 de oameni care consumă 2,1 mld. euro pe an. Abia aceștia sunt funcționarii-funcționari, adică angajații din ministere și agenții care plimbă hârtiile ca să poată fi plătiți paznicii, medicii și profesorii. Complicat, nu?

Este posibil ca, la o analiză corectă, să reiasă un fapt simplu: pentru reducerea drastică a cheltuielilor bugetare trebuie făcută o recentralizare masivă. Se poate chiar pune întrebarea dacă CNAS (Casa Națională de Asigurări de Sănătate) și CNPAS (Casa Națională de Pensii și Ajutoare Sociale) își mai au rostul, de vreme ce deficitele lor sunt acoperite de bugetul de stat, iar CNAS, de exemplu, plătește spitalele, dar nu are drept de control. Ce eficiență a cheltuirii banilor este ca unul să plătească, dar altul să controleze?

De fapt, la nivel județean, direcțiile sanitare și reprezentanții Casei de Sănătate se calcă pe picioare și nu sunt decât o sursă de sinecuri.

La fel, casele de pensii teritoriale oricum fac ce li se spune de la Ministerul Muncii, singurele performanțe fiind sediile noi de marmură și metal construite de preferință în județele cele mai sărace din Moldova.

Ca să poți face restructurare, trebuie să ai și pârghii, iar guvernul și le-a pierdut. Numai uitându-te în nesfârșita listă de agenții și autorități care sunt subordonate fiecărui minister îți dai seama că miniștrii, pe care stă toată lumea cu ochii, sunt de fapt prinși în acest păienjeniș și nu au deloc libertatea de a decide într-o zi ce trebuie să se schimbe în nu știu ce agenție.

O geană de lumină a fost aruncată prin publicarea listelor de funcții și salarii pe net. Dar este insuficient. Că ministerul nu are putere asupra celor pe care îi finanțează s-a văzut și la această timidă transparentizare (lista de salarii nu a fost însoțită de nume și prenume, data și modul angajării, cum a cerut Ziarul Financiar). Fiecare minister a publicat listele cu angajații din centrală, lăsând la libera alegere a directorilor și instituțiilor din subordine directă să publice listele lor. Până la județe, inițiativa s-a pierdut cu totul.

Cum poate fi făcută această restructurare dacă nici până la această oră nu există o listă publică centralizată cu numărul exact de angajați ai fiecărei instituții publice din care să reiasă totalul de 1,36 milioane de bugetari și cheltuielile de 11 mld. euro anual ?

P.S. Pe data de 6 mai 2010, guvernatorul Băncii Naționale Mugur Isărescu ne-a cerut “o temperare” a peniței. (“Vă rog să-l rugați pe dl. Pâslaru să-și tempereze penița, adresați-i o rugăminte personală și până nu înțelege acest lucru să-și oprească scrisurile virulente asupra faptului că trebuie să facem anul asta ce n-am făcut anul trecut. Noi facem ceea ce trebuie, pentru obiectivele noastre, da?”). Indiferent ceea ce ar fi fost scris și de către cine, o asemenea cerință frontală ni se pare incompatibilă cu încurajarea libertății de exprimare și a dezbaterii, fără de care totul se construiește pe nisip. A