Incerta glorie (I)/ de Joan Sales

„Oricine ar câștiga, eu am pierdut”

„Dar cel mai rău la războaie e că pe urmă se scriu romane; despre ăsta (un război, te asigur, de rahat, ca atâtea) or să se scrie unele ultraidioate, ultrasiropoase și ultradeocheate: or să apară tineri eroi minunat de neînfricați, fetițe angelice minunat de chipeșe. Tu, nu, Cruells; tu n-o să ne chinui cu cărțulii de-astea. Dar… străinii au nas foarte fin. Afacerile sunt afaceri, spun toți străinii, iar timpul e aur; ca un roman cu subiect spaniol să se vândă e absolut necesar ca eroul să fie toreador, iar eroina țigancă …”. Profeția lui Juli Soleràs, unul dintre cei trei tineri catalani care ajung la majorat pe frontul din Aragon, ca voluntari în tabăra republicană, cel mai complex personaj al romanului Incerta glorie, lucid, cinic, însetat de absolut, teoretician al eșecului, „antieroul”, cum îl consideră autorul însuși, nu s-a împlinit.  

Căci, cum arată istoria, lăsând la o parte zecile de mii de analize consacrate de specialiști străini acestui război, și astăzi un subiect care trezește pasiuni, în literatura inspirată de el, la fel de bogată, străinii au fost primii revelatori ai dimensiunilor lui tragice. Să amintim aici doar pe cei mai cunoscuți în spațiul românesc – Malraux, Bernanos, Hemingway. Și, mai ales, Orwell, cel mai proaspăt în memoria noastră, cu al său Omagiu Cataloniei (apărut prima oară în română în 1991). El este, cu siguranță, cel mai apropiat de  Joan Sales. Deși cu experiențe și viziuni diferite, Orwell – din interiorul POUM (Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă), Sales – din perspectiva unui patriot catalan, îi apropie privirea lucidă, percepția acută a dramatismului războiului civil din interiorul războiului civil, refuzul maniheismului, al oricărui totalitarism.

Scriitorul englez și-a publicat cartea – reportaj și reflecție asupra experienței din război – în 1938, la Londra. Polifonicul roman al lui Sales, ficționalizare a propriilor experiențe și trăiri din timpul războiului, primul scris din perspectiva învinșilor, apărut în 1956, a fost rescris până în 1971, când a cunoscut ediția definitivă. Romanul lui Joan Sales nu este doar o viziune amară asupra războiului civil, asupra eșecului multvisatei republici catalane. Războiul, așa cum subliniază chiar scriitorul, este doar un fundal pentru întâmplări ce reflectă „incerta glorie a unei zile de aprilie” (titlu împrumutat din Shakespeare), glorie în sensul de maximă plenitudine a trăirii, supusă însă rapidei erodări a timpului, deziluziei, eșecului.

Personalitatea și biografia lui Joan Sales (1912 – 1983) sunt dificil de rezumat în puține cuvinte. În 1928, când începe cursurile Facultății de Drept, se înscrie în Partidul Comunist Catalan, în care crede a găsi împletirea idealurilor democratice cu cele ale poporului propriu. Îl părăsește însă rapid, constatând că „marxismul nu mai era în slujba Catalunyei, ci invers”. Când, la 18 iulie 1936, începe insurecția franchistă, se înscrie ca voluntar pentru front și în septembrie-decembrie urmează cursurile Școlii de Război a Generalității (guvernul catalan), terminate cu gradul de sublocotenent, iar în ianuarie 1937 este repartizat, în pofida dorinței sale de a lupta într-o unitate catalană, în coloana (anarhistă) Durruti. Evenimentele sângeroase din Barcelona din 3-7 mai 1937 – luptele dintre forțele de ordine ale Generalității, sprijinite de cele ale guvernului central, și forțele anarho-sindicaliste („catalani de-o parte și de alta, cât sânge pierdut” – îi scria prietenului său Màrius Torres, aflat în sanatoriu, cu tuberculoză) – îl îndepărtează și mai mult de tovarășii de arme anarhiști.  Joan Sales nu se putea identifica cu anarhiștii („mă unea cu ei doar dușmanul comun. Erau printre ei oameni buni, alături de asasini vulgari”), visul lui, exprimat de un personaj al romanului, era o republică catalană într-o Spanie federală, așa cum fusese proclamată în 1931: „Cât de electrizantă era acea primăvară, din 1931! Va mai fi vreodată o primăvară la fel?  … Câtă glorie în acel 14 aprilie!…Țara întreagă mirosea a cimbru înflorit, a pământ ieșind dintr-o lungă iarnă; iar noi, tineri, liberi, cu senzația că nu trebuia decât să venim pe lume ca s-o facem să se schimbe. Cine ne-ar fi putut pune frâu? Pământul tot mirosea a cimbru, a Paște! Era gloria unei zile de aprilie, nu bănuiam că atât de incertă; cui să-i treacă prin cap că bucuria aia molipsitoare se va sfârși după cinci ani în cel mai absurd masacru…” 

După tragicele zile din mai Generalitatea însăși iese amputată, căci rămâne fără armată proprie (abia organizată în 1936, spre a înlocui forțele paramilitare milițienești), cu unitățile integrate în cea republicană, și fără forțe de ordine proprii – trecute în subordinea celor centrale. Joan Sales avea să resimtă dureros intruziunea politicului în propria existență. Expulzat din brigada anarhistă și integrat în divizia 30 a armatei republicane spaniole cu gradul de locotenent, a fost chemat de pe front și încarcerat la Barcelona, alături de un alt frate, și el voluntar pe front, spre a fi judecat la ordinul SIM (Servicio de Información Militar, dominat de Partidul Comunist Spaniol, în fapt un fel de poliție politică a acestuia) pentru vina de a nu-și fi denunțat cei trei frați mai mici, care nu se prezentaseră la înrolare (vor muri, de tifos, în lagărul de concentrare al SIM). Salvarea i-o oferă armata, cu bune referințe și ridicarea, în chiar timpul procesului, la gradul de căpitan, ceea ce duce la clasarea cauzei în 1938, astfel că Sales se întoarce pe frontul din Aragon, unde a slujit cu distincție până la sfârșitul războiului, dobândind gradul de maior. „Și totuși”, îi scria lui Màrius Torres, „trebuie făcut un ultim efort disperat pentru câștigarea acestui război; gândul la cum va fi tratată Catalunya, dacă îl pierdem, este înspăimântător.” Pe 26 ianuarie 1939 trupele franchiste intrau în Barcelona. De pe front, unitatea lui Joan Sales trece în februarie 1939 granița franceză. La 1 aprilie (luna „incertei glorii!”) 1939, învingătorul declara încheiat războiul. Pentru fostul combatant și viitorul scriitor începe exilul, care îl va purta din Franța în Haiti și Mexic.

Dar Joan Sales își continuă altfel viața de luptător. În Mexic învață linotipia, editează revista „Quaderns d’exili” (Caietele exilului), scrie unicul său volum de versuri (publicat în 1952, abia în zilele noastre receptat ca valoare poetică autentică), Viatge d’un moribund  (Călătoria unui muribund), dedicat soldaților morți pe front, publică în 1947 poeziile prietenului Màrius  Torres, mort în același an (gest decisiv pentru destinul, postum, al acestuia ca poet). În 1948, când represiunea se atenuează, revine în Catalunya și se dedică unei febrile activități de editor de literatură în limba catalană (interzisă la orice nivel oficial), pe care o considera un factor esențial în refacerea identității naționale.

În același an începe redactarea romanului Incerta glorie; scrisorile trimise de pe front lui Màrius Torres (publicate parțial în 1976 și integral abia în zilele noastre) sunt magma din care se încheagă romanul. În 1956 fondează „Club editor” (editură care funcționează și astăzi, sub conducerea nepoatei scriitorului), în condițiile, nu greu de imaginat, ale cenzurii franchiste, căutând să profite de orice „truc” spre a introduce autori catalani. Printre cele 85 de titluri publicate se numără capodopere ale acestei literaturi – opere de Mercè Rodoreda (printre ele, renumita Piața diamantului), Llorenç Vilallonga, Blai Bonet ș. a. –, dar și traduceri în catalană. El însuși traduce din Dostoievski, Lampedusa, Salinger, Kazantzakis, cu aceeași acribie cu care se apleacă asupra textelor originale ale confraților săi (de exemplu, traducerea Fraților Karamazov o realizează– necunoscând limba rusă – prin confruntarea versiunilor spaniolă, italiană, franceză, engleză), cu aceeași dăruire cu care adaptează și modernizează pentru tineri texte de referință din literatura catalană veche.

Istoria Incertei glorii a fost ea însăși o lungă luptă. Manuscrisul (distins de juriu cu Premiul Joanot Martorell), declarat de cenzură „absolutamente IMPUBLICABLE. Es preciso PROHIBIRLA EN ABSOLUTO” (argumente: atac la morală, la dogmă), a putut vedea lumina tiparului în 1956 grație, ironie! unui NIHIL OBSTAT i IMPRIMATUR – „nimic împotriva imprimării” – a arhiepiscopului Barcelonei. Romanul a fost primit mai degrabă cu rezervă, antagonismele nu se atenuaseră, iar Sales era decis să nu spună decât adevărul său. Se va bucura însă de succes ediția franceză, mult extinsă față de originalul catalan, publicată de Gallimard în 1962 (ediția spaniolă a apărut în 1969), la recomandarea referentului editurii, a pe atunci tânărului Juan Goytisolo, marele scriitor de astăzi (o a doua traducere în franceză a romanului, în versiunea lui definitivă, a apărut în 2007).

Edițiile catalane dintre 1956 și 1971 (în 1968 i-a fost acordat Premiul Ramon Llull, în 1970 Premiul orașului Barcelona) au cunoscut continue modificări și adăugiri, făcute spre a profita de orice fisură a cenzurii, dar și din dorința autorului de a da mărturia sa deplină asupra experienței dramatice trăite. Din același motiv, a dezvoltat ultima parte a romanului într-un nou roman (publicat prima oară în 1981), El vent de la nit (Vântul nopții), în care este urmărit destinul personajelor după război.

Totul – în virtutea crezului căruia i-a rămas fidel toată viața: „adevărul împotriva minciunii roșii și împotriva minciunii negre”, pe care îl simțea ca o datorie față de memoria celor care plătiseră cu viața setea de „glorie”, de ideal.  

Jana Balacciu Matei

Pobla de Ladron, 19 septembrie

(…)

Auzeam mitralierele de parc-aș fi fost în biroul unchiului Eusebi când cele patru dactilografe scriu deodată. Le auzeam, normal, în fața noastră. Brusc, încep să se-audă altele, în spate. Suntem între două focuri? Sunau altfel; nu păreau mașini de scris, ci ciripit de potârnichi. Erau evident alte mitraliere, alt model. Ale noastre.

Ne-ajungea chiar, intermitent, purtat sau dispersat de vânt, câte-o bucată din imnul în versuri șchioape inventate de însuși Picó, ca să-i pună pe-ai lui să cânte:

Mitralierele cântă

și „fatxa” mi-alintă…

Cele două mortiere nu pluteau brambura. Stam sub paraboloidul trasat de bombele lor și trebuie să spun că lucrau bine; cădeau aproape perpendicular pe cuiburile de mitraliere ale „fatxes” ­– cine-o fi scornit cuvântul ăsta? Pe front nu se spune altfel. Recruții mă urmau; unii cădeau, ceilalți deja nu-i mai luau în seamă. Înaintau ca inspirați… Și-asta ce-i? Păi ce să fie, sârmele ghimpate. Cum de-am ajuns atât de repede?

Mortierele reușiseră să arunce-n aer câțiva pari; încercam, cu lovituri de chiulasă, să lărgim breșele. Rapid! Dacă nu, n-o să rămână nici măcar unul, să povestească. Suntem de-acum între sârmă și tranșee. Încă o sută de pași și gata! Încă o sută de pași în pantă; trebuie învinși dintr-o suflare dacă vrem s-ajungem vii.

– Se predau! – aud în stânga mea strigăte. În picioare, pe parapet, văd un bărbat înalt, slab, foarte slab, în zdrențe, cu o barbă de cincisprezece zile, plin de praf. Un cerșetor, gândesc. Ce caută cerșetoru-ăsta pe parapet?

Ceva-i lucea pe-o mânecă a cămășii sfâșiate; e un sublocotenent. Își întinde brațele de parcă ar vrea să ne îmbrățișeze.

– Opriți focul! Se predau – aud niște strigăte răgușite: sunt oamenii mei.

Păcat că o asemenea clipă durează mai mult povestită decât trăită. Toți frați!

Opriți focul! Să nu ne mai omorâm! Să nu fim bestii! Ce frumoasă clipă!… o

fi deja Cerul? Poate suntem toți morți și acest fatxa îmbrăcat în zdrențe e un înger ieșit să ne-ntâmpine?

Îngerul zdrențuit face cu ochiul spre ai lui, bine ascunși în tranșee. Văd prin binoclu. Și le face discret semne cu dreapta ca un dirijor. Ce simfonie vrea să-i pună să cânte? Evident, ceva în cinstea noastră. Moartea lui Aasse? Îl înțeleg de parcă l-aș citi pe dinăuntru: pregătiți grenadele de mână și, când or să vină să ne îmbrățișeze…

E vechiul truc, noi înșiși l-am folosit alteori în circumstanțe identice. Ai mei aruncă armele, să urce cu brațele deschise, înfierbântați de entuziasm, îmi amintesc brusc că sunt recruți, nu știu aceste trucuri răsuflate.

– Vă păcălesc! – dar nu mă aud. Strigăte și confuzie, sunt ca fascinați de îmbrățișarea

ce li se oferă. Dumnezeule!, să avem atât de profund în noi această dorință de-a fi frați și s-o folosim ca să ne omorâm mergând la sigur…

– Imbecililor! – strig iarăși, dar vocea mi se pierde în imensa larmă. Mâna, de parcă ar

fi gândit pe cont propriu, mi se duce spre buzunarul de la spate și mă trezesc cu pistolul în mâini de parcă așa m-am născut. Țintesc calm; în spatele vârfului strălucitor al punctului de țintire omul de pe parapet îmbrățișează. Apăs cu blândețe, cu voluptate; percutorul scoate un mic clic, sunt ridicol. Îmi amintesc: nu e niciun glonț.

La doi-trei pași e un soldat mort; mi-aduc vag aminte că îl chema Esplugues și era din Arbeca. Îi iau pușca. Ori poate-l chema Arbeca și era din Esplugues; nu contează, nu de-asta e vorba acum. Simt chiulasa, magnifică; și îngerul zdrențuit cade pe spate ca o păpușă.

În sfârșit, ai mei au priceput; au înțeles acum tot. Asaltul e o execuție cu arme albe. Înfig macetele în burțile tuturor, chiar și-n cei care cad în genunchi cerând îndurare. Strigătele mi se pierd:

– Ce faceți, bestiilor? Lăsați-i! Destul cu asasinatul!

Acum, cel puțin, toți sunt morți, n-or să mai poată ucide. Pe buze ni s-au făcut cruste, ce chin, setea! Picó reușește să ne trimită unul dintre catârii lui cu un burduf cu apă. E caldă și mocirloasă, ni se pare cea mai bună băută vreodată.

Ce liniște stranie, odată sătui de apă! Nu-ndrăznim să ne privim în ochi, de parcă de-acum înainte între noi ar fi un secret rușinos. Vom mai putea, după asta, să ne privim în față?

Apoi, alte zile, alte lupte, alte tranșee. Reiese că inamicul, spre deosebire de noi, avea trei rânduri de tranșee etajate; era deprimant, după ce-ai luat una, s-o descoperi pe cealaltă la o sută de metri mai sus. Tot ce făcusem era inutil, trebuia revenit.

(…)

 22 septembrie

Povestea mă preocupă. Războiul are lucruri neplăcute. Dacă ai ucide pe cineva pe care ai pică! Sau, poate, mai bine așa; tot o să murim toți într-o bună zi, chiar de n-ar fi războaie; răul, deci, nu e că ne ucidem între noi, ci ura. Să ne ucidem, că asta ne e datoria, dar fără ură. E ce-mi spunea o dată Soleràs: să ne omorâm ca frații.

Nu sunt sigur ce-ar trebui să fac: să-i scriu fetei? Numele și adresa figurează pe spatele plicului: Irene Natalia Royo Jalón. Curios: cum j și i în latină sunt aceeași literă, inițialele fetei ar da INRI.

Să-i scriu, ce? „Stimată domnișoară, am plăcerea să vă informez că tocmai v-am ucis logodnicul…” E absurd. Mai bine uit de asta. Și ar fi complicat să fac să-i parvină scrisoarea. Clar, prin Crucea Roșie Internațională; sau printr-o ambasadă. „Domnișoară, mă aflu în trista situație de a fi nevoit să vă comunic moartea eroică a logodnicului dumneavoastră Antonio López Fernández; în picioare, pe parapet, când noi înaintam…” Pot să trec sub tăcere că eu am fost. „L-am înmormântat cu toate onorurile, cum merita un inamic atât de curajos…” Și mutilarea? Tăcere! De-aș fi putut să-l aflu pe ticălos… E un soldat, unul Pàmies, care-ar avea aerul de…: privire de șmecher stupid, expresie de câine bătut, chip viu al mumiei din mănăstire; dar nu pot să împușc un om doar fiindcă nu-mi place fața lui!

Nu pot să-l împușc; nu e obiceiul să se împuște mumiile. Intendentul a venit să mă anunțe că se servește masa: oamenii erau deja înșirați în fața marmitei de aluminiu, neagră de funingine, toți jerpeliți, toți ciufuliți, toți negri ca marmita; să nu mai vorbim de bărbile de cincisprezece zile, zburlite. Noroc că niciunul din noi nu-și vede propriul chip; înspăimântător gândul la cum om fi puțind, noroc că nici nu mai simțim. Dar, cel puțin, ochii ne strălucesc, ochii noștri privesc și văd; și visează… Visează viața, viața caldă, puternică, fără mutilări, care ne-așteaptă la sfârșitul războiului, care ne-așteaptă întotdeauna; dincolo de atâta mizerie, în pofida a tot, visele noastre rezistă. „Pe două rânduri!”. S-au supus mașinal glasului meu poruncitor; toți în mână cu farfuria de aluminiu, farfuria care nu se spală niciodată (de-abia ne procurăm apa de băut), care-și transmite gustul de rânced la tot ce punem în ea. Îi treceam în revistă; treceam prin fața fiecăruia, îl priveam în ochi, îi citeam visurile: poate o femeie sau un copil, poate o casă de țară cu o claie de fân, în Vallès sau Urgell, sau poate un mic apartament muncitoresc în Gràcia sau la Barceloneta, poate un sărut ce n-a ajuns să fie dat, un sărut care-ar fi zguduit lumea…. În sfârșit, ochii fără vise, ochii de mumie; ochii de șmecher care nu crede în nimic. Simțeam cum mi se umple gura de salivă, ca atunci, dar de data asta scuipatul a izbit,  neauzit, chipul ăla și-a alunecat lent ca un vierme gras prin părul zburlit. Pàmies nu clipea, ochii celorlalți erau plini de visele proprii; din marmită urca spre cer un fum vertical, ca fumul de la sacrificiul lui Abel, și răspândea un miros greu de lână: eternul berbec servit de Intendență. Dumnezeule Preaînalt, de ce-ai lăsat să dăinuie pe pământ sămânța lui Cain?

Hotărât, mi-e greu să cred că sublocotenentul mort e nepotul tușii Olegària. Ea nu mi-a spus niciodată c-ar fi logodit; sigur, ar fi putut s-o cunoască pe această Irene după ce-a ajuns în teritoriul fascist; această Irene e de foarte departe. Din cele patru scrisori nu afli mai nimic: puțina cultură a fetei, cum ar zice Picó, și-alte mici mărunțișuri. Mai ales acel „tuya que te ciere”, acel „ să ști că te iubesc”, absolut autentic. Dar ăsta e un rău general… nu-mi scrisese o dată verișoara noastră Julieta „dragă Lluís, știu egzact ce simt…”?

Prefață și fragment din Incerta glorie, de Joan Sales, în pregătire la editura Meronia. Traducere din catalană de Jana Balacciu Matei