Incotro trebuie tras cu tunul

Scriam intr-o cronica precedenta ca Basescu a pasit cu dreptul. Acum trebuie sa notez ca si guvernul Calin Popescu-Tariceanu a pasit cu dreptul. Validarea parlamentara a mers ca pe roate, cu o singura exceptie o femeie tanara adusa de Basescu de la Primaria Capitalei si cocotata in fruntea Ministerului Integrarii, desi nu stia nici diferenta dintre Bruxelles si Strasbourg. Votul celor doua camere a iesit atat de bine, incat specialistii in bile albe si negre au conchis ca votasera pentru noul guvern si rataciti din PSD si PRM, speriati poate de ghilotina alegerilor anticipate. Uns ca premier, Tariceanu a inceput sa se califice la locul de productie prin replica robusta, dar excesiv de salonarda la unele critici prost inspirate ale tinerelului care poarta ca o tinichea de coada cartea de vizita a marelui Titulescu.

A urmat prima ordonanta de urgenta a noului guvern, perfect justificata de asta data, deoarece a intrat in vigoare la 1 ianuarie 2005: cota unica de impozitare, in care noua putere isi pune toate sperantele economico- financiare. Modelul este Slovacia, care a introdus cota dupa niste ani impovarati de guvernul stangist al lui Meciar, iar acum este elogiata in presa vest-europeana ca o economie dinamica, plina de atractie pentru investitiile strategice si cu un salariu mediu de 500 de euro, cu mult deasupra celor 321 euro promisi de Tariceanu in 2008 romanilor.

Reducerea fiscala suna curajos si popular, dar sa vedem cum vor fi acoperite golurile din buget, iar ca obstacol imediat, cum va convinge noul ministru de finante Ionut Popescu pe reprezentantii Fondului Monetar International ca vom mentine un deficit bugetar scazut cand in primele sase luni vrea sa faca si recalcularea pensiilor. Ca deocamdata toate calculele acestea sunt pe hartie. Guvernul Tariceanu promite ca pana in 2008 pensiile vor creste in termeni reali cu 30%, cota de impozitare pentru fondurile sociale se va reduce de la 49,5% la 39,5%, iar salariile personalului bugetar vor creste in medie cu 60% fata de sfarsitul lui 2004.

In Romania problema cea mai grea s-a dovedit a fi traducerea cresterilor in productie si PIB intr-o reala imbunatatire a nivelului de trai al populatiei. Adevarul gol-golut este ca in pofida recordurilor preamarite din anii guvernarii PSD, acum la 1 ianuarie 2005 salariul real in Romania, dupa 15 ani de la revolutie, reprezinta doar 75,7% din cel de la revolutie, iar pensia reala in acelasi rastimp doar 59,3%. Sa ne mai miram ca in aceste coordonate ale standardului de viata electoratul romanesc a ramas cu o vadita inclinatie de stanga si ca nu avem in sistemul politic romanesc un veritabil partid de dreapta! Chiar si nationalismul extremist, care in tarile occidentale se situeaza la dreapta, la noi este la stanga.

Va reusi oare Alianta PNL-PD sa rastoarne aceasta traditie de 15 ani in politica romaneasca? Nu este deloc o sarcina usoara si ma intreb daca actualii guvernanti sunt constienti de imensitatea ei.

Traian Basescu subliniaza mereu prioritatea celor doua sarcini fundamentale: combaterea saraciei si a coruptiei. Dupa parerea mea, in vreme ce pe frontul combaterii saraciei se pot inregistra cu greu rezultate imediate si in orice caz ele nu pot fi fulminante, pe celalalt front, al combaterii coruptiei, se pot obtine lovituri incendiare, daca batalia se concentreaza asupra coruptiei la nivel inalt. Daca sunt prinsi unul sau doi pesti mari, asa cum cerea Verheugen, efectul politic va fi electrizant!