Incredibila ascensiune a lui Putin

A apărut de ieri în librariile în Romania una dintre cărțile cele mai tăinute ale momentului: biografia lui Vladimir Putin. Cartea-supriză a fost scoasă pe piață cu doar câteva zile înainte de alegerile prezidențiale din Rusia, care au loc duminică, 4 martie. Primele zvonuri legate de existența acestui manuscris au apărut anul trecut, în octombrie, la Târgul internațional de carte de la Frankfurt. International Literary Agency din Londra a prezentat proiectul unei biografii scrise de jurnalista Masha Gessen pe baza unor surse pe care niciun alt scriitor sau jurnalist nu le mai accesase până atunci. “OMUL FĂRĂ CHIP. Incredibila ascensiune a lui Putin” este o carte lucidă și necruțătoare despre istoria Rusiei din momentul în care Putin a intrat în scena politică, despre ascensiunea politică a acestuia și despre cursul pe care l-a luat istoria din acel moment. Cartea a apărut simultan în 14 țări, printre care România (SUA, Anglia, Romania, Germania, Italia, Spania, Croația, Olanda, Franța, Polonia, Suedia, Danemarca, Norvegia, Finlanda).

Pentru că încă n-a ajuns în mâinile cititorilor și pentru a le stârni curiozitatea, publicăm în acest număr un fragment din această carte a cărei apariție o anunțam în urmă cu o săptămână.

Autorul este Masha Gessen, o jurnalistă americană. S-a născut în Rusia, iar în 1981 s-a mutat în SUA împreună cu familia. Se reîntoarce la Moscova – unde și locuiește la ora actuală – în 1991. A documentat solid volumul, recurgând la numeroase interviuri, articole și reportaje, la biografii oficiale sau nu, la cărți de memorii, emisiuni radio și tv, acte, contracte, transcrieri de discuții, înregistrări video și audio. A trăit istoria pe care o descrie “la prima mână”.

Asasinarea lui Litvinenko

La 23 noiembrie 2006, un bărbat pe nume Alexandr Litvinenko murea într-un spital londonez. Avea patruzeci și unu de ani, era ofițer FSB, iar ultimele sale zile fuseseră transmise aproape în direct de presa britanică și de o parte a celei rusești. “Cu doar trei săptămâni în urmă era un bărbat înstărit, fericit, cu păr des, care alerga câte opt kilometri pe zi”, scria pe 21 noiembrie Daily Mail. O fotografie a lui Litvinenko însoțea articolul, înfățișându-l sfrijit și chel, într-un halat de spital deschis la piept, acoperit de electrozi. “Dl Litvinenko abia-și poate înalța capul, atât de slăbiți îi sunt mușchii gâtului. Îi vine greu să vorbească și poate pronunța cuvintele doar în izbucniri scurte, dureroase.” În ziua de după apariția articolului, Alexandr Litvinenko s-a cufundat în comă. În următoarea, urme ale otrăvii care îl ucidea, au fost găsite în sfârșit în urină: era poloniu, o substanță foarte rară și extrem de radioactivă. Câteva ore mai târziu, inima lui Litvinenko s-a oprit pentru a doua oară în două zile, de data asta definitiv.

Litvinenko fusese un “informator” clasic. În 1998 a apărut la o conferință de presă televizată, împreună cu patru colegi de la poliția secretă. Au declarat că primiseră misiuni ilegale de la FSB, printre care și ordinul de a-l ucide pe Boris Berezovski. Conferința propriu-zisă fusese organizată de Berezovski, pe care Litvinenko îl cunoscuse în 1994, în urma unei tentative de asasinat eșuate, pe care Litvinenko o cercetase. Cei doi se prețuiau reciproc, și fiecare părea să-și pună prea multe speranțe în celalalt. Berezovski avea impresia că dacă știe un om cinstit la FSB e o măsură de protecție; Litvinenko spera ca influentul miliardar să-l ajute să repare erorile sistemului. Litvinenko fusese cadru încă de la vârsta de optsprezece ani. Ajunsese unul dintre cei mai tineri locotenenți-colonei ai poliției secrete ruse; era devotat cu totul sistemului care-l crescuse, dar aparținea acelui soi rar de oameni incapabil să accepte imperfecțiunile sistemului – ale oricărui sistem – și care sunt complet surzi la cerințele celorlalți de a accepta lucrurile așa cum sunt.

Vladimir Putin fusese numit șef al FSB în august 1998, în urma unor acuzații de corupție la adresa fostei conduceri. “Când a fost numit, l-am întrebat pe Sașa cine era”, mi-a zis văduva lui Litvinenko, Marina. “Mi-a spus că se zvonește printre colegii lui că n-ar fi fost niciodată în acțiune. Asta însemna că-l priveau de sus – nu avansase în grad pe merit.” Însă Berezovski a aranjat o întâlnire între protejatul său, șeful serviciilor, și prietenul său informator. Era în perioada aceea în care Putin credea că mediul său de lucru e atât de ostil încât se întâlnea cu Berezovski în liftul defect din sediul FSB. Berezovski și-i dorea aliați pe cei doi. Litvinenko a apărut cu grafice care, spunea el, arătau legături nepotrivite între departamentele FSB și căile pe care circulau atât ordine ilegale, cât și bani. I-a spus lui Putin și de ordinul de ucidere a lui Berezovski; și oligarhul și integrul Litvinenko erau convinși că Putin nu are cunoștință de așa ceva. Litvinenko, avea să-i spună mai târziu soției sale și lui Berezovski, că Putin nu se arătase interesat; întâlnirea nu durase decât zece minute. Se întorsese acasă debusolat și temându-se pentru viitor – și, cum le este felul oamenilor ca el, se hotarâse sa acționeze.

Următorul pas fusese conferința de presă pe subiectul activităților ilegale ale FSB. În afară de ordinul de a-l ucide pe Berezovski, a susținut că primise instrucțiuni să răpească și să agreseze fizic oameni de afaceri cunoscuți. Putin a răspuns cu o declarație televizată în care îi reproșa lui Litvinenko caracterul mizerabil, susținând că acesta refuza să-și plătească pensia alimentară către prima soție (a doua soție a subliniat însă că ea personal făcea plata lună de lună și că avea și chitanțele doveditoare).

Trei luni mai târziu, Litvinenko era arestat sub acuzația de a fi tratat un suspect cu exces de forță, cu trei ani înainte. Cazul nu a putut fi susținut, și o curte militară l-a achitat în noiembrie 1999. Dar n-a mai apucat să iasă din tribunal: ofițerii FSB l-au arestat din nou, sub alte învinuiri. S-a renunțat fără proces la caz, însă o a treia acțiune în justiție a fost inițiată imediat. Un judecător militar l-a eliberat pe cuvânt până la începerea noului proces; când însă Litvinenko a aflat că audierile urmau să aibă loc într-un orașel aflat la o sută de kilometri de Moscova, unde era prea puțin probabil să se aventureze prea mulți jurnaliști sau observatori străini, a decis să părăsească Rusia.

În septembrie 2000, i-a spus Marinei că pleacă într-un oraș rusesc din sud, într-o vizită la părinți. După aproape o lună a sunat-o și a îndemnat-o să plece în vacanță. “I-am spus că nu-i un moment potrivit”, mi-a povestit Marina. “Tolia, fiul nostru, își începuse lecțiile de muzică, de ce să plecăm în vacanță? și el a zis: «Dar mereu ai vrut o vacanță. Ar trebui să mergi acum» și mi-am dat seama – avea uneori așa, o voce – că trebuia să nu-mi mai bat capul și să fac ce mi-a spus.” Și-a luat bilete pentru o excursie de două săptămâni în Spania și a pornit acolo cu fiul lor de șase ani. La capătul celor două săptămâni, Litvinenko i-a cerut să fie în aeroportul din Málaga la miezul nopții. A sosit, înfricoșată și nedumerită, și a fost întâmpinată de o cunoștință care a dus-o, împreună cu Tolia, la bordul unui avion privat ce-i aparținea probabil lui Berezovski, până în Turcia, unde Alexandr o aștepta în stațiunea Antalia.

“Era ca-n filme”, a povestit ea, “nu ne venea să credem”. Cu excepția faptului că nu le scrisese nimeni scenariul evadării. Angajatul lui Berezovski, cel care-o însoțise pe Marina de la Málaga, trebuise să plece. După două zile în care și-au sărbătorit revederea la un hotel din Antalia, Alexandr și Marina au început să priceapă că erau fugari și n-aveau încotro se duce. Berezovski promisese să-i sprijine financiar, dar nu știa cum să-i ajute logistic, așa că a apelat la prietenul său Alex Goldfarb din New York și l-a rugat să zboare în Turcia și să rezolve lucrurile. Goldfarb a acceptat, deși implicarea sa în evadarea lui Litvinenko avea să-l coste slujba de la George Soros. Goldfarb l-a dus pe Litvinenko la ambasada americană din Ankara, unde “turnatorul” a fost anchetat și refuzat politicos: era ofițer al serviciului secret însă nu și spion, iar SUA nu era interesată de informațiile sale. Însă, ducându-se la ambasadă, Litvinenko își dezvăluise prezența agenților ruși care, o știa, țineau sub supraveghere clădirea ambasadei. Era îngrozit și avea nevoie, urgent, de o soluție.

Goldfarb a pus la cale, în cele din urmă, un plan ingenios: toți patru și-au cumpărat bilete la o cursă cu schimbare în Londra; familia Litvinenko urma să se predea autorităților chiar în aeroport. Au făcut-o – au ajuns în Londra și au rămas, cu chiria și școala lui Tolia plătite de Berezovski.

După câteva luni de nesiguranță, Litvinenko a început să scrie. Alături de istoricul ruso-american Iuri Felștinski, pe care-l cunoscuse când Felștinski lucrase, pentru scurtă vreme, în echipa media din Moscova a lui Berezovski, a scris o carte despre exploziile din blocuri produse în 1999. Litvinenko s-a folosit de experiența sa profesională pentru a analiza probele ce fuseseră deja trecute în revistă la televiziunea rusă, indicând numeroase inconsecvențe în versiunea oficială a FSB privind explozia eșuată din Riazan. Cei doi autori au analizat și probele scoase la iveală de reporterii de la Novaia Gazeta, un săptămânal rusesc specializat pe investigații. Jurnaliștii găsiseră doi recruți care se furișaseră într-un depozit al forțelor aviatice din Riazan, în toamna lui 1999, căutând niște zahăr de pus în ceai. Găsiseră: zeci de saci de cincizeci de kilograme cu inscripția ZAHĂR. Însă substanța pe care o scoseseră din saci le făcuse ceaiul să aibă un gust atât de ciudat că raportaseră întreaga poveste, inclusiv pătrunderea lor frauduloasă și furtul, unui ofițer superior. Ofițerul ceruse analizarea substanței și descoperise că era hexogen, explozibil adică. Litvinenko și Felștinski au găsit dovezi și că depozitul era folosit de FSB, care, credeau ei, depozitase acolo materialul explozibil.

Treptat începeau să iasă la iveală și alte probe. Un deputat din opoziție, Iuli Ribakov – unul dintre cei care refuzaseră să se ridice în picioare la intonarea imnului sovieto-rusesc – i-a oferit lui Litvinenko stenograma ședinței din 13 septembrie a Dumei. Președintele Camerei întrerupsese ședința spunându-le: “Tocmai am primit vești că o clădire de locuințe din Volgodonsk a fost aruncată azi-noapte în aer”. Clădirea, de fapt, avea să fie aruncată în aer abia peste trei zile: se pare că omul FSB plasat la biroul președintelui – pe care Litvinenko a reușit mai târziu să-l identifice – îi transmisese acestuia informația nepotrivită la momentul nepotrivit, dar știuse dinainte de explozia de la Volgodonsk.

Un alt dezvăluitor de secrete, Mihail Trepașkin, fost agent FSB ce participase la infama conferință de presă din 1998, s-a alăturat anchetei. El a reușit să facă legătura dintre FSB și blocurile de locuințe din Moscova, identificând un om de afaceri al cărui nume fusese folosit pentru închirierea de spații în ambele clădiri, un agent FSB care se folosise de numele afaceristului, ba chiar și pe doi dintre cei angajați să facă aranjamentele pentru explozia propriu-zisă. Și mai șocant încă, Trepașkin a găsit dovezi că portretul-robot al unui suspect fusese schimbat cu altul. Fuseseră arestați doi bărbați, iar Trepașkin, care avea pregătire de avocat, planuia să reprezinte doi supraviețuitori la audierile în instanță, folosindu-se de ocazie pentru a-și prezenta probele. Însă, cu doar o săptămână înainte de audieri, Trepașkin a fost arestat pentru deținerea ilegală a unei arme de foc; îl așteptau cinci ani de închisoare. Audierile au fost închise publicului; cei doi suspecți au fost condamnați la închisoare pe viață, însă fără să apară vreodată informații despre cine erau și despre motivele pentru care comiseseră crimele.

În seara zilei de 23 octombrie 2002, doi prieteni au trecut pe la mine să bea ceva: aveam un copil de trei ani și unul de un an, așadar îmi petreceam acasă majoritatea serilor. Prietenii, dintre care unul era producător de televiziune, a sugerat să deschidem televizorul și să urmărim un talk-show recent lansat, pe care nu-l văzusem încă. Nici n-a început bine emisiunea și a și fost întreruptă de o ediție specială de știri. O criză a ostaticilor se desfășura într-un teatru din Moscova. Lucram, la acea vreme, ca editor la un site independent de analize politice, polit.ru. Mă așteptau, în următoarele trei zile, doar trei ore de somn: reporterii mei au făcut de veghe cu rândul la teatru, iar eu am postat noutățile pe site.

Asediul teatrului a început după ora nouă seara. Musicalul prezentat în acea seară la teatru includea o scenă în care apărea un avion adevărat din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial. În momentul acela apăruseră pe scenă și înconjuraseră perimetrul sălii oameni mascați, cu automate în mâini; timp de câteva momente publicul crezuse că fac parte din piesă. În sală erau, în acea seară, cam opt sute de oameni; cu excepția câtorva zeci de copii mici și cetățeni străini pe care atacatorii i-au eliberat curând – și cu excepția unor actori, printre care se numărau, iarăși, mai mulți copii, și care au reușit să scape pe un geam al unei cabine de machiaj – restul aveau să-și petreacă în sală următoarele cincizeci și opt de ore, tot mai sleiți de puteri, deshidratați, înspăimântați și, în cele din urmă, deznădăjduiți. Deși teroriștii le ceruseră să-și predea telefoanele mobile, câțiva dintre aceștia vor izbuti, pe parcursul crizei, să sune la un post radio de știri, așa că, pe durata asediului, orașul, încremenit de spaimă și neliniște, va auzi voci din interiorul teatrului.

În jurul orei șapte a celei de-a treia zi de blocaj, câțiva oficiali guvernamentali au intrat în sala de festivități a unui liceu din apropiere, unde rudele celor luați ostatici își petrecuseră mare parte din intervalul celor trei zile. “Erau bucuroși, încântați”, își amintește o rudă. “S-au dus la microfon. În încăpere s-a făcut tăcere absolută. Și au zis cuvintele astea dulci: «Operația s-a desfășurat potrivit planului». Au zis că teroriștii fuseseră omorâți și că nu existau victime printre ostatici. Cei de acolo au izbucnit în aplauze, au început să chiuie de bucurie. Toți le mulțumeau autorităților că îi salvaseră pe cei dragi lor.” Totul, în această declarație de triumf, era o minciună.

Fragment din “OMUL FĂRĂ CHIP. Incredibila ascensiune a lui Putin” de Masha Gessen. Traducere din engleză de Bogdan Perdivară. Editura Pandora M, Colecția Reality Shock