Independența energetică - un obiectiv strategic național

Ucraina a semnat recent un acord în valoare de 10 miliarde $ cu Royal Dutch Shell privind exploatarea gazelor de șist, în ideea de a transforma Ucraina într-un major furnizor de gaz pentru Europa și de a pune capăt unei dependențe de Moscova care a provocat multe dureri de cap la Kiev (totul culminând cu închiderea conductei în 2006 și în 2009). Înțelegerea este expresia unui deziderat strategic al vecinilor noștri – obținerea independenței energetice. Așa cum bine arată Stratfor, chiar după câștigarea președinției de către Ianukovici, Ucraina a făcut din Naftogaz un simbol al suveranității sale, răspunzând astfel dorinței vechi de secole a Rusiei de a o integra, de data aceasta prin folosirea gazului ca instrument politic, în sfera sa de influență.

Ucraina este doar zona de fractură, vizibilă, dintr-o partidă a energiei pe care Federația Rusă o joacă, de multe ori cu ultimatumuri și fără eleganță, la nivel european și global. Balcanii, și în opinia celor de la Council on Foreign Relations, devin tot mai tare centrul unei lupte geopolitice în Est și Vest. O luptă care nu se duce cu tancurile, ci prin intermediul conductelor și a contractelor cu gaze. O luptă în care Rusia accelerează, având în vedere că lucrările la conducta South Stream au început în decembrie 2012, în vreme ce proiectul Nabucco West, care cuprinde și România, este în continuare blocat și lipsit de perspective încurajatoare.

La nivelul regiunii noastre, independența energetică este noua țintă strategică. În Polonia, visul gazului de șist a devenit visul independenței energetice, după ce Guvernul a acordat 111 concesiuni de exploatare, acoperind aproximativ o treime din teritoriul țării. Mai mult, printr-o negociere inteligentă, polonezii au obținut și o reducere importantă a prețului gazului importat din Rusia.

România joacă în acest joc al energiei ca parte a echipei UE, o echipă cu multă individualități și cu deficiențe de omogenizare atunci când e vorba de piața comună de energie, deși progrese s-au mai făcut în ultimii ani (în special prin al Treilea Pachet de prevederi legislative dedicate pieței interne de energie electrică și gaz, intrat în vigoare în 2009). Este normal ca România să continue acest joc și chiar să încerce să-i accelereze ritmul. Dar România își poate construi și alte argumente în singura zonă economică unde poate aspira să dețină campioni regionali. Primul dintre acestea ține de aducerea în teren a unor puternici actori, guvernamentali și economici, din spațiul american sau european. Mai mult, în ceea ce privește relația cu SUA, ar fi un argument economic suplimentar pe lângă cel strategic și militar.

Ajutată de un narativ strategic care să mobilizeze resursele partenerilor noștri fundamentali, SUA și UE, România nu își poate permite să nu își propună atingerea independenței energetice. Pe baza constrângerilor și a avantajelor noastre, trebuie să dăm soluții proprii unei ecuații regionale de putere, soluții care nu au cum să ignore elementul energetic.

Nu știu dacă, asemenea Naftogazului ucrainean, simbolul suveranității nostre ar putea fi Romgaz, Hidroelectrica, Nuclearelectrica, turbinele de energie eoliană din Dobrogea, panourile solare din sudul țării, un terminal de gaz și mai puternic la Constanța sau biomasa (AmCham susține că folosirea pentru biomasă a unui milion de hectare din cele aproximativ 3 milioane nelucrate ar rezolva 20% din necesarul de energie al țării).

Știu că sunt foarte multe de făcut în România în ceea ce privește conservarea energiei și eficiența energetică (adică câtă energie consumăm pentru a produce o unitate de PIB), pentru că, raportat la media UE, suntem încă mult în urmă. Există specialiști care afirmă că numai din îmbunătățirea eficienței energetice putem compensa importul de gaze din Federația Rusă.

Știu însă că o politică energetică inteligentă se poate transforma într-o pârghie pentru o politică economică națională, care să traducă un ideal de dezvoltare, de locuri de muncă, de creștere și de convergență care pare astăzi îndepărtat. Dacă SUA, cea mai mare economie a lumii, și-au stabilit chiar în anii de criză economică atingerea independenței energetice, atunci e o lecție din care trebuie să învățăm. Mai mult, în 2012, America a produs 83% din energia pe care a consumat-o, față de 73,9% în 2008. La acest moment, SUA sunt la cel mai înalt nivel de independență energetică din ultimii 20 ani, cu un sector al energiei care a creat aproape jumătate de milion de locuri de muncă începând cu 2008.

În ciuda faptului că dependența noastră de importuri nu este atât de mare precum cea a unor vecini sau a unor parteneri din UE, avem motive multe să fim îngrijorați în legătură nu doar cu independența, ci cu securitatea și viabilitatea noastră energetică. Doar câteva cifre din documentul “Elemente de strategie energetică pentru perioada 2011 – 2035” făcut public de Ministerul Economiei în 2011: circa 80% din grupurile termoenergetice din România au fost instalate în perioada 1970 – 1980 și și-au depășit practic durata de viață; sistemele centralizate de încălzire urbană, de care beneficiază o treime din populație, nu doar că au randamente scăzute la generare, dar au și pierderi la distribuție între 10 și 50%; grupurile hidro-energetice având durata de viață depășită reprezintă circa 31% din puterea totală; rețelele electrice de distribuție sunt caracterizate printr-un grad avansat de uzură fizică (circa 65%); circa 69% din lungimea totală a Sistemului Național de Transport al Gazelor Naturale are durata de funcționare depășită. Sunt probleme care necesită investiții de zeci de miliarde de euro, pe care statul firește că nu îi are disponibili. Mai mult decât ce s-a stabilit în Acordul cu FMI, Romgaz, Transgaz și Transelectrica au rapid nevoie de capitalizare.

Obiectivul strategic al următorilor ani este independența energetică și (re)transformarea României într-un mare exportator de energie. Este, dacă vreți, pe lângă șansa de dezvoltare economică accelerată – evitând corupția și leneveala care uneori însoțesc țările producătoare – o garanție de securitate în zona economică, echivalentul în plan geo-economic a ceea ce reprezintă articolul V al NATO în plan strategic și militar.

Noua strategie energetică trebuie să devină un model al noului mod în care România dezbate, decide și implementează strategiile naționale. Inflația de pseudo-strategii, fără valoare, fără efect, fără continuitate trebuie să înceteze.

O dezbatere cu implicarea mediilor academice, economice și profesionale, aprobarea acesteia în Parlament, indicarea resurselor financiare și a termenelor de execuție trebuie să înlocuiască amatorismul și lucrul de mântuială de până acum.

Doar așa vom avea în Parlament un vot pentru o viziune de ansamblu asupra unei Românii independente energetic, dar va fi și un vot pus în context asupra unor subiecte astăzi controversate și insuficient dezbătute în spațiul public, precum clarificarea poziției față de resursele regenerabile, exploatarea zăcămintelor fosile, noile descoperiri în platoul Mării Negre, valorificarea vechilor zăcăminte de hidrocarburi și cărbune de joasă calitate pentru obținerea de combustibil sintetic.

Această strategie trebuie să transforme în realitate ideea de economie verde, astăzi un concept încă exotic în România. În această privință, e adevărat ce spun unii că 95% din echipamentele din zona energiei verzi sunt din import. Dar nimic nu împiedică autoritățile să dea înlesniri fiscale celor care produc echipamente și produc locuri de muncă în zona “gulerelor verzi”, într-o perioadă în care incertitudinea în zona certificatelor verzi poate afecta atractivitatea României pentru investiții necesare respectării angajamentelor asumate (celebrul trinom 20-20-20) în cadrul Strategiei Europa 2020.

În ultimul rând, susțin un program sectorial robust dedicat energiei în cadrul alocărilor din bugetul UE ale României pentru perioada 2014-2020. Sunt bani care pot ajuta mult dezvoltarea rețelelor inteligente (smart grid) sau accelerarea interconectării cu Republica Moldova, cu Europa, cu Turcia și cu zona caspică. Este lecția pe care o putem învăța din situația actuală, în care fondurile europene care trebuia să finanțeze modernizarea sistemului de producție și transport atât de vetust zac nefolosite.

Energia este, poate, ultima carte pentru a mai conta în jocul economic european și o șansă ca să fim luați în seamă la nivel regional.

Mircea Geoană este senator PSD, membru al Comisiei pentru afaceri europene