Indiile galante și bucuria simțurilor/ de Oltea Șerban-Pârâu

Primul vizat este văzul. Coloristica luxuriantă care domină montarea de 2012 a acestei opere-balet scrisă în urmă cu trei secole îmbie la sentimente pozitive, seduce, te izolează treptat față de cenușiul de afară. Clădirea însăși a Operei din Iași, renovată după mulți ani de lucrări este o bijuterie în care se integrează perfect sutele de costume ce îmbracă baletul, corul și, evident, soliștii, costumele realizate la Iași (în adaptarea scenografiei semnate de Carmencita Brojboiu) reproducând rafinamentul conceptului inițial de la Opera Garnier din Paris, din 2003, ce purta tot o semnătură românească, respectiv Marina Drăghici, o creatoare care lucrează mult pe Broadway și la Hollywood.

Al doilea vizat este auzul. Era greu de imaginat cum un colectiv precum cel al Operei din Iași, specializat în opera romantică, va reuși să facă față specificului stilistic al Operei baroce. Nu este necesar acum să intrăm în istoricul pregătirii muzicale a acestei partituri, cert este că această pregătire a avut loc și încă în cel mai serios mod. Rezultatul sonor pe care l-am recepționat sub conducerea muzicală a lui Gabriel Bebeșelea, cu un set de soliști tineri și deschiși către a experimenta și în această zonă, a fost surprinzător, pentru că relaționând cu faptul că în România nimeni nu a produs operă barocă până acum în versiune scenică reală, așteptările erau destul de mici. Dacă nu pomenim numele soliștilor, este pentru că suntem convinși că ambele distribuții – în care cântăreții abordează roluri diferite – sunt la fel de omogene și la fel de bine gândite.

Mișcarea scenică și respectiv mișcarea în scenă și în sală (coordonată de Nicky Woltz și Andrei Șerban) sunt cele care au convins și ele pe un palier care face deja apel la mai multe simțuri. Corul, excepțional pregătit muzical, dar și fizic, baletul (coregrafia este semnată de Bianca Li) în care am remarcat prezența multor balerine asiatice (fenomen pregnant și la Opera din București), soliștii înșiși și-au utilizat resursele actoricești așa cum se întâmplă destul de rar pe scenele noastre lirice și au transformat această premieră într-un succes pe care nu-l poți ignora.

Odată aflat în sală, chiar dacă ai idei preconcepute și ești pornit să desființezi tot ceea ce vezi, efectiv nu ești lăsat să-ți duci gândurile până la capăt, fiind acroșat cu zeci de provocări, multe dintre ele în sfera umorului, care s-ar putea sintetiza într-o singură frază. Dacă vii la operă o faci pentru a ieși din rutina cotidiană, din previzibilul zilei de azi, pentru a părăsi pesimismul crunt care îi domină pe cei care au vreun fel de rezonanță la actul cultural. Iar când pleci, o faci zâmbind.

Ceea ce vedem pe scenă i se datorează lui Andrei Șerban, dar și directoarei operei ieșene, Beatrice Rancea, cei doi obținând de la Paris acceptul de a prelua costumele și decorurile Marianei Drăghici de la Opera Garnier din 2003, contribuție esențială la succesul Indiilor galante. Și dacă tot am revenit la vizual și la costume, dat fiindcă autorul ne asigură că producția poate fi adusă în turneu, o așteptăm cu speranță la București. Până atunci, pe 13 și 15 decembrie, la Opera din Iași urmează premiera cu Troienele, după care Andrei Șerban promite că va mai reveni pe această scenă și cu alte montări.

Dacă de la Oedip-ul din 1995 a trebuie să așteptăm 17 ani până la Indiile galante, poate până la următoarea montare de operă Andrei Șerban în România va fi mai puțin.

“În acest peisaj frământat al vieții, în care invidia, frustrarea, resentimentul alcătuiesc regula, o opera barocă necunoscută ca Indiile galante, nu face decât să ne bucure. În primul rând muzica lui Rameau este frumoasă, sinceră, pură. Ascultând-o ai impresia că respiri aerul de superioară, detașată, olimpiană indiferență față de mizeriile clipei. Subiectul e dragostea, sau mai precis căutarea ei în diverse locuri exotice, pe țărmuri imaginare, unde nu există frustrare, ură și nici unul din sentimentele negative cu care ne confruntăm zilnic. Această muzică ne face să pașim senin peste toate aceste adversități. Prin intermediul cântecului și al dansului, trăim cu toții câteva clipe de lumină. Chiar cred că Rameau posedă un elixir magic. Nu se putea găsi o ocazie mai nimerită pentru a celebra muzica și teatrul în această simbolică sală ieșeană, splendid renovată, decât această capodoperă festivă.” – Andrei Șerban, în programul de sală al spectacolului