Individualism si colectivism

Mai toti politicienii nostri de varf, de dupa ’89, isi doresc, daca nu sansa unor relatii calde, macar raporturi de neagresiune cu populatia.
Demers justificat. Intr-un fel. De la masa populatiei au asteptat, din patru in patru ani, voturi. Asteapta si acum.
Dar mai exista un motiv. De ordin istoric. Asa au fost invatati. Sa gandeasca individualist dar sa faca parada de colectivism. Parca uitand ca, decenii la rand, colectivismul a dat maselor numai iluzia satisfacerii cerintelor minimale… prin absorbirea proprietatii individuale in proprietatea de stat si prin expansiune industriala. A murit insa din cauza unei organizari economice perimate.
Ideologia colectivista a scos in prim-plan … egalitatea. Regimul de dinainte de 1990 a facut continuu caz de egalitate. Dar nimic nu e mai usor decat a face din egalitate o notiune lipsita de sens. “Egalitatea” s-a transformat in egalitarism si a devenit o frana in calea dezvoltarii societatii. Iluzia egalitarismului traieste inca. Si face victime.
Lumea se schimba. Daca, la inceputul ultimului deceniu al secolului XX, cam o patrime a tarilor de pe planeta erau deja in trenul economiei de piata, acum, la inceputul secolului XXI, numarul acestor tari a crescut la peste trei sferturi. In acest tren am urcat si noi. Suntem insa prea putin obisnuiti cu economia de piata. Si  nici nu avem – inca! – viteza de reactie. Din aceasta cauza, cursa noastra se mentine intr-o evolutie lenta.
Dar nu asta-i drama: ca ne grabim … incet. Caci ne miscam totusi. Si e un fapt evident ca tara s-a schimbat mult in anii tranzitiei. Au fost puse bazele unor institutii noi, care sa ne asigure racordarea la mersul lumii.  Se ivesc deja unele stabilizari, urmate de o innoire a comportamentului multor companii si multor salariati. Incepem deja sa avem dovezi de organizare  cu fata la piata a productiei de bunuri si de servicii, de stimulare a  catorva locomotive, ce sunt gata sa-si grabeasca inaintarea si, apoi, sa traga dupa ele economia. Numai ca fara un sistem integrat de piete libere, care sa functioneze ca un ceasornic, aceste locomotive nu vor reusi sa alerge prea repede. Numai un astfel de sistem va fi capabil sa transmita intreprinderilor semnale de avertizare privind consumurile, personalul, folosirea resurselor, preturile. Intr-un cuvant: eficienta.
Desigur, tuturor intreprinderilor: celor care fabrica bunuri corporale si celor care produc servicii. Manualul marxist de economie politica, pentru studentii de la ASE, din anii ’80, recunostea ca “o tara este cu atat mai bogata cu cat are posibilitatea de a ocupa in sfera productiva (in sensul vechi al conceptului, de fabricare a bunurilor materiale – n.a.) o populatie mai putin numeroasa, in raport cu cea din sfera neproductiva”. Deciziile politice erau subordonate insa unei alte teze: aceea ca munca prestatoare de servicii n-ar produce venit national. Rand pe rand, comertul, turismul, unitatile de reparatii au fost decimate sub impulsul acestei ideologii. Romania, in ceea ce priveste ponderea populatiei active in servicii, s-a situat in coada Europei. Acum, lucrurile s-au schimbat. Dar nu cat ar fi fost posibil. Si, mai ales, nu cat ar fi nevoie. Pentru ca investitiile in servicii sunt inca putine. Mult prea putine.  
Cine sa investeasca in servicii? Statului nu-i mai ajung banii. Solutia nu poate fi decat amplificarea investitiilor private.
Am invatat ceva in anii din urma: ca timpul face bani. Desigur, in banci. Mai trebuie sa invatam, acum, ca explozia afacerilor ne-ar aduce si mai multi bani. Fara bani care sa vina din afaceri nu vom scapa de traiul rau.
Daca romanii nu vor avea bani pentru a-si cumpara mai multe bilete de calatorie de la agentiile de turism, daca magazinele nu vor avea mai multe  incasari si nu vor plati mai multe impozite, daca piata de consum nu se va largi, economia nu va prospera. Nu va prospera daca productia nu-si va dobandi sensul real, acela de  furnizor de bunuri si servicii pentru consum, de locuri de munca si de bani. Si, mai cu seama, daca nu vor veni mai multi investitori straini, pe care i-am putea castiga prin legi bune si stabile, printr-un climat economic atractiv si prin sisteme optime de valorificare a investitiilor. Nimic nu-i va atrage, insa, intr-o mai mare masura, decat un bun climat investitional asigurat prin valorificarea capitalului national. Pentru ca investitorul strain se va decide greu sa-si arunce banii intr-o economie in care capitalul national nu se simte incurajat sa investeasca. Si nu investeste.
Lucrul cel mai grav este ca populatia, in cea mai mare parte, nu intelege ca de la capitalul de stat nu mai avem ce sa asteptam. E epuizat. Statul roman a pierdut cursa investitiilor inca din regimul trecut. De atunci nu s-a mai putut redresa. Visul lui Ceausescu, de a mentine o rata inalta a acumularilor, de 30%, se prabusise inca in timpul vietii lui. An de an, din 1980 si pana in 1989, volumul investitiilor a scazut. Si, in consecinta, a scazut venitul national. Astazi, numai investitiile private mai pot salva economia. Dar cine (si cum) ii sprijina pe investitorii privati?
Cand politicienii vor invata sa se adreseze convingator populatiei intr-un alt stil, intr-un alt limbaj, spunandu-le multimilor ca munca lor, bunastarea lor, viata lor depind in mod esential de cativa individualisti, intreprinzatorii capitalisti, care au nevoie de sprijinul si de respectul societatii, atunci vom putea spune ca am gasit drumul.