Îndoctrinare ca la carte/ de Călin Hentea

Cum a fost oare posibil ca doar o mie de comuniști ilegaliști, atât cât număra Partidul Comunist din România la 23 august 1944, să ajungă în doar câțiva ani la sute de mii de membri de partid, majoritatea semidocți și semianalfabeți care să îndoctrineze un întreg popor? În anii 70 și chiar 80 în armată – corpul social poate cel mai puternic îndoctrinat de dogmele comuniste – mai erau încă activi pe funcții din unitățile operațive, cu grade de locotenent-colonel (pentru grade mai mari era nevoie fie de studii superioare, fie de un dram de inteligență) mulți foști copii de trupă, muncitori necalificați sau țărani scăpătați, care nu avuseseră niciodată parte de carte, ci doar de ascultare cuminte a învățăturii de partid.

Broșurele tipărite pe hârtie subțire de ziar de Editura Militară a Ministerului Forțelor Armate, intitulate “Material pentru lecțiile politice”, conțineau tot ceea ce trebuia să știe și să înțeleagă un cadru de nădeje al partidului în uniformă militară.

Într-o astfel de broșură tipărită în 1965 și destinată soldaților ciclului II și gradați și pentru cei din unitățile din frontieră ale trupelor de grăniceri erau explicate și argumentate trăsăturile de seamă, precum și calitățile morale și de luptă ale militarilor armatei noastre: cinstea, sinceritatea și modestia, completate de dârzenie, curaj, inițiativă și hotărâre, pentru ca în final să fie lămurit rolul opiniei colective drept “puternica forță educativă a societății noastre socialiste”. Astfel militarului venit dintr-un sat sau colț de oraș din cealaltă parte a țării pentru satisfacerea stagiului militar obligatoriu i se spunea de către tovarășul propagandist că, sub conducerea înțeleaptă a Partidului Muncitoresc Român, “în țara noastră a luat naștere și se dezvoltă tot mai mult o morală nouă, socialistă, o nouă atitudine față de muncă, față de bunurile obștești și îndatoririle sociale, noi relații de întrajutorare tovărășească între cei ce muncesc”. Pentru ca militarii să-și poată îndeplini misiunea de apărători ai cuceririlor revoluționare ale poporului, ei aveu nevoie de “o bună pregătire politică, militară și de specialitate și o înaltă ținută morală; i se cere să fie cinstit, sincer și modest.”

Pentru întărirea expunerii despre dârzenie, curaj, textul broșurii recurgea mai întâi la un citat din Alexandru Vlahuță care se întreba retoric și cu tâlc: “Ce popor a avut pe lume o soartă mai aprigă și mai zbuciumată, ce neam de oameni a stat mai viteaz și mai întreg în fața atâtor dureri…?”, pentru ca apoi să puncteze felul cum “oamenii muncii conduși de partid au dovedit dârzenie, curaj și hotărâre pentru instaurarea și consolidarea puterii populare în înfâptuirea obiectivelor trasate de partid”, ceea ce trebuie să facă și militarii sub conducerea comandanților, organelor și organizațiilor de partid și UTM.

În fine, delicata problemă a opiniei coletive (și nu publice) era lămurită pornind de la constatarea că “partidul a creat posibilitatea ca mase din ce în ce mai largi de oameni să participe nemijlocit la conducerea treburilor statului să ia parte activă la soluționarea unor probleme privind ordinea socialistă și normele de conviețuire socialistă”. Ca urmare critica tovărășească sinceră și concretă “contribuie la educarea oamenilor care nesocotesc interesele generale, îi determină să înțeleagă necesitatea de a respecta ordinea publică, normele de comportare în societate”, opinia colectivă contribuind la “atitudinea înaintată față de muncă și avutul obștesc, respectul și ajutorul reciproc tovărășesc, răspunderea pesonală pentru îndeplinirea sarcinilor, spiritul critic și autocritic, cinstea și sinceritatea”.

Este surprinzător și de neînțeles cum acei care au făcut armata în anii 60 și 70 și au trecut în tinerețea lor prin astfel de lecții și învățăminte, au ajuns ca la vârsta cincizeci de ani și ceva să se creadă buricul pământului, să dea mereu vina pe altul, să șmecherească cât se poate atât legea, cât și pe vecinul sau colegul său, să încerce să se căpătuiască la fel ca ultimul mic-burghez, să nu-i pese de ce zice lumea dacă lui îi merge bine, să-i fie frică să încerce ceva nou sau să gândescă altfel: este românul verde, alegătorul din 90, 92 și 96, sunt copiii acestuia care au tras lecția corespunzătoare din ceea ce au văzut la părinții lor și care au votat apoi mai departe în 2000, 2004, 2008…

CĂLIN HENTEA (n. 2 mai 1958), inginer politehnist (1983) și doctor (Magna cum Laude) în științe militare, a fost ofițer în cadrul M.Ap.N. (1986-2008), lucrând ca jurnalist militar de televiziune si presă scrisă și apoi ca ofițer specialist PSYOPS in Statul Major General. A efectuat misiuni NATO în Kosovo și Afganistan. A publicat mai multe volume despre propagandă, război mediatic și istorie militară în România și Statele Unite. Din 2007 este colaborator al “Ziarului de Duminică” și al revistei “Flacăra”, iar din 2010 al revistelor “Istorie și civilizatie” și “Historia”.