Îndrumător despre demoni (II)/ de Liviu Uleia

Spre adeverirea și întărirea celor spuse mai sus, voi vorbi despre un destin și voi spune povestea emoționantă a apusului său. Destinul aparține unui bărbat respectabil, liniștit, împlinit și întâmplător de succes, după standardele de astăzi. Un intelectual, profesor universitar. Nu e lipsit de importanță să spun că, uneori, în clipele sale de uitare și reverie, intelectualul acesta se imaginează zugrav sau zidar. Pe deasupra, a studiat și a învățat o mare parte din tainele zugrăvelii și ale zidăriei. Și, rareori, în mod foarte discret, ia mici lucrări la negru, pe care le execută singur, având grijă să nu afle nimeni din cercul său de intelectuali. Cocheteză și cu masoneria. Și îi place să interpreteze melodii săltărețe la banjo. Se bucură de o existență limpede și bine așezată.

Câteva seisme nesemnificative abia au tulburat destinul acestui bărbat până acum, de-a lungul unei vieți de cincizeci de ani. O carieră universitară cuminte, cărți publicate în țară și străinătate, confort social, politic și, pe deasupra, un constant, dar discret apetit satisfăcut pentru femei, mici aventuri, călătorii exotice. Pace interioară. Este strâns legat de soția sa prin pasionale amintiri de tinerețe. Copii nu au, dar mulți studenți – mai cu seamă studente, datorită profilului disciplinei pe care o predă – îl privesc ca pe un părinte spiritual. Ceea ce uneori îl face să se vadă ca un mic Ludovic Soare, brunețel și minion, înconjurat de nimfe absorbite…

Toate acestea sunt atribute ce pot întregi portretul unui intelectual realizat de talie mijlocie. Echilibrul afectiv și exercițiul mental îl feresc de orice excese. Erudiția îl apără de tenebre și superstiție. E o conștiință luminată.

…Și totuși, într-o zi cu nimic ieșită din rândul celorlalte, începe să fie torturat de aparițiile lui Zabulus! În capul lui, pornește huruind un carusel de figuri și locuri necunoscute, tot mai amețitor, mai mare și mai zgomotos. Vede măști înspăimântătoare și degete arătătoare de căpcăun. Îl amenință sau vor să-i indice ceva?

Cu o săptămână în urmă începuse să lucreze la un eseu despre demonologia evului mediu. Bine documentat, ușor ironic, eseul său se apropia de final ca o bărcuță veselă și sălțăreață de mal, pe marea calmă. Și tot ca pe mare, din senin, izbucnește coșmarul său demonic, absolut imprevizibil și total năucitor:

Zabulus!… Întâi îl torturase doar caruselul mascat, dar după câteva nopți începe să-l viseze pe Zabulus însuși! Zabulusul lui personal e o siluetă cenușiu-albăstrie îndepărtată, un fel de umbră de nor în formă de palton ce-l atrage irezistibil, lungindu-se până la orizont. Peste cartiere întregi, peste ani, peste călătoriile sale pe care le credea uitate și peste vagi amintiri din copilărie. Ca și cum ar fi fost mereu acolo. Umbra aceasta lunguiață kilometrică se sfârșește cu o căpățână minusculă, semănând cu cea a lui Elvis Presley descărnat. Așa, ca după două-trei săptămâni de putrefacție. Acest cap înlocuiește de obicei Soarele sau Luna. Ori, mai bine spus, le acoperă, le eclipsează. În visele sale, Universitarul urmează acest nor ca un țigan bezmetic, cu părul încâlcit și nebărbierit, cu hainele neschimbate și nespălate, bătut de vânt, plouat și ars de soare, știind că trebuie să ajungă la căpățână dar nereușind niciodată.

Universitarul nu obișnuiește să bea, nu poate fi vorba de delirium tremens. De schizofrenie, nici pomeneală. Poate un pic de viață dublă. Să fie acolo sămânța acestui dezastru? În chipurile și umbrele întâlnite de el ca zugrav în afara legii? În pasiunea sa pentru banjo? Sau să fie cadavrul acela de lăutar pe care îl descoperise cu ani în urmă, săpând o temelie în grădina unei amante de la marginea Bucureștiului? Nu poate răspunde, se simte depășit, copleșit. În plus, nu numai că ajunge să-l întâlnească pe Zabulus în fiecare noapte, lungindu-se orizontal peste amintirile lui, dar numele acestuia îi bâzâie în permanență în cap. Când întâlnise prima dată acest nume, în timpul documentării sale medievale, râsese. Îl găsise caraghios…

Universitarul decide să se resemneze și să se obișnuiască să-l accepte pe Zabulus în visele sale. Însă mângâierea acestui compromis nu durează prea mult. Într-o după-amiază petrecută ca multe altele, la o cafea, în cofetăria universității, înmărmurește sub privirile stupefiate ale studenților care îl însoțesc: dintr-o prăjitură, o specialitate numită “Negresă”, iese ca un fum silueta cenușiu-albăstrie a lui Zabulus. Cert, nu-i stinsese nimeni o țigaretă în farfurioară! Prăjiturica își pierde brusc gustul. Universitarul bâlbâie scuze, iese zdruncinat, aproape alergând. Dragi studenți, scuzați ce? Anii de autosatisfacere petrecuți în biblioteci nu-i mai sunt de nici un folos în fața acestei barbare invazii a lui Zabulus în viața sa atât de bine armonizată.

Chiar din acea după-amiază începe să bea, dar este mult mai rău, poate tocmai pentru că nu e băutor. Oare bețivii cum rezistă cu deceniile monstruoaselor lor halucinații, se întreabă Universitarul, îngrozit, dar oarecum admirativ. Apoi încearcă, străduindu-se să rămână lucid, să-și explice: Oare ei, alcoolicii, nu reprezintă nici un interes pentru Zabulus? Și sunt poate vizitați doar de niște pseudodemoni, bieți imitatori ai acestui adevărat zeu al coșmarului. Se simte privilegiat, dar pentru puțin timp… Dacă e mai bolnav decât bețivanii și în mintea sa fermentează o dependență mai periculoasă și cu totul aparte, cum ar fi, spre exemplu, orgoliul intelectual maladiv, ajuns la punctul critic? Acest orgoliu deșteptător de demoni superiori târându-l umilitor în terciul imaginației sale bogate de intelectual? Prin noroaiele inimaginabile ale ființei superioare? Târându-l pe el, Universitarul, în timp ce, la măsuța soioasă de lemn de brad, bețivul ordinar își soarbe senin vinișorul, surâzând anticipat coșmarurilor sale neglijabile, mărunte?…

Și tot gândindu-se la liniștea statuară, chiar monumentală, a bețivului patriarhal, Universitarul înțelege dintr-o dată tot ceea ce i se întâmplă. E invitat pur și simplu la drum!

Zabulus nu a intrat în visele sale pentru a-l tortura, ci pentru a-i propune o călătorie. De aceea umbra lui Zabulus se întinde până la orizont. Asta este explicația pentru mâncărimile din palme și tălpi ce-l torturează în timpul cursurilor! Călătoria îi va aduce Universitarului toate răspunsurile pentru starea sa de neliniște plină de confuzie. Trebuie să-și găsească la rândul lui liniștea – acceptând beția sentimentelor -, oricât de ciudată, de maladivă sau amețitoare ar fi calea către ea.

Universitarul pătrunde în câteva secunde dincolo de umbra lui Zabulus. Trebuie să caute începând chiar cu străduțele cartierului peste care Zabulus se întinde. Ce să caute? Orice! Să se lase în voia mâncărimii bolnăvicioase din tălpi. Să nu se mai opună apărându-și modul securizat de viață și criteriile atât bine stabilite, ba chiar să fugă de ele, deocamdată haotic.

Da, înțelege acum Universitarul, Elvis trebuie reînviat. Chipul lui mutilat și înghețat cere să i se dea viață și vrea o voce să reînceapă să cânte. Iar silueta lui Zabulus își dorește și ea să danseze dând un sens viselor demonice.

Demonul reprezintă o cheie ce pare înroșită. Dar cheia doar strălucește prin intensitatea trăirii, călduță în așteptarea mâinii care să se încleșteze pe ea, căutând o ușă. Refuzând această cheie, Universitarul s-ar fi aruncat în iadul sentimentelor sale contradictorii și sterile. Iată de ce sunt demonii buni!

Iar Zabulus este primul între ei, ca și mâncărimea pe care o întrupează. Paradoxal, mâncărimea este, ca la bujie, scânteia unui motor care va începe să toarcă liniștitor, propulsându-te în peisaje inedite și ospitaliere. Vasăzică, se poate spune că cel ce își înfruntă cu adevărat demonii se împrietenește cu ei.

Odată cu Zabulus, în visele Universitarului au început să apară trei personaje, trei oameni tineri. Aceștia revin de câte ori Universitarul trece prin momente de criză și par a fi un fel de răspuns încifrat, ușor batjocoritor. Tinerii au o atitudine relaxată și se află într-un decor convențional de grădină interioară, cu lemn alb și vegetație îngrijită. Numai că Universitarul nu înțelege ce vor să-i comunice.

UNU și DOI sunt două femei încrezătoare, arătoase și dornice de afirmare, iar TREI, un bărbat autoritar și sportiv cu veleități de intelectual. Primul vis a urmat imediat primei întâlniri a Universitarului cu Zabulus:

UNU: Hai, vino, așează-te aici, la măsuță… Vezi, exact ca la cofetărie.

DOI: Și nu ne mai amestecăm cu toate mulțimile vulgare și grotești…

UNU: Mai ales după scena de azi. Așa de tare m-am enervat…

DOI: Nu mai ai loc de toți prăpădiții…

UNU: Lua-i-ar dracu pe toți!

DOI: Am zis că nu mai vorbim așa… Deși eu nu tot înțeleg de ce.

UNU: Nu e bine. E o chestie religioasă. E ca și cum l-ai invoca.

DOI: În fond nu te rogi la el, da’ mă rog.

UNU: Eu m-aș ruga, dacă i-ar lua pe toți nesimțiții!

DOI: Nici nu mi-ai spus ce necazuri ai… Amoroase?

UNU: Nu… Intelectuale. Am picat la un test. Era ultimul!

DOI: Ce test?

UNU: De testologie.

DOI: Pardon?!

UNU: E o disciplină care se ocupă de știința testelor.

DOI: Și, bineînțeles, există și o disciplină care se ocupă de toate disciplinele!

UNU: Desigur, are mai multe nume…

DOI: Nu-mi spune, te rog, mi-a ajuns testologia!

TREI: V-am auzit când intram…

DOI: Ca o pisică. Sigur ne-ai ascultat!

TREI: Nu, jur!… Despre ce test vorbeați?

DOI: Despre testologie… Dacă fiecare disciplină va fi obiectul unei alte discipline, viața noastră, dragii mei, este pe punctul de a deveni un iad!

TREI: N-ai decât să le ignori. Și eu trebuia să merg ieri la un test. Nu m-am dus, l-am ignorat. Nu se poate spune că l-am picat, pentru că pur și simplu nu mă interesează.

UNU: La care. Că ca al meu…

TREI: La testicologie! Dacă vă puteți imagina!

DOI: Au găsit câte un nume pentru orice.

UNU: Cred că nu există ceva, oricât de monstruos și de ciudat, să-ți treacă prin cap și ei să nu-i fi dat un nume!

DOI: Sau invers.

UNU: Aici nu te mai înțeleg.

TREI: E foarte simplu: nu există nume inventat care să nu-și găsească până la urmă o asemănare cu realitatea! Ba chiar să devină o realitate, oricât de monstruosă și de ciudată, pe care să o reprezinte. Ca … “Robocop”! Cine credea acum cincizeci de ani că o să avem roboți ucigași?

DOI: Nici nu avem! Nu poți să compari mașinăriile noastre amărâte cu “Robocop”… Și “Robocop” nu e un monstru!

UNU: Oricum, pentru mine sună foarte ciudat! Și cine și-ar pierde timpul ca să inventeze nume ciudate pentru ceva ce nu există?

DOI: Mare lucru!… Artiștii… Scriitorii…

UNU: Să-i ia dracu!

Va urma