Îndrumător despre demoni (IV)/ de Liviu Uleia

Tarmes. De ce are mereu ceva demonic înfiriparea unei stranii povești de dragoste

1. Tarmes este ca un fistic amăgitor. El se poate strecura spre tine ca o aromă îmbătătoare, asemănătoare dulcii amețeli și plăcutei alunecări în uitare. Despicarea sa de către Furcillatus ne dezvăluie însă un miez găunos. Una dintre temerile noastre supreme: marele gol, abisul devorator. Îi putem spune melancolie, puseu melancolic, nostalgie fără obiect sau greață existențială. În limbaj medical el poate fi numit depresie. Inutile însă toate aceste denumiri când avem de-a face cu primordialul Tarmes, născut încă din copilăria fără fasoane a omenirii! Tarmes – “carie de lemn” în înțelesul popular din latină – e un demon străvechi, ce pare a veni de dinaintea apariției timpului. El e în senzația copleșitoare de suspendare într-un gol nesfârșit. Suferința poate părea interminabilă. Degeaba protestează rațiunea, încercând să strige din răsputeri că e o stare trecătoare. Tarmes se retrage doar atunci când îi recunoști puterea nelimitată. Și din acest moment între conștiință și abis se formează o legătură de solidaritate. Tarmes există în noi de la naștere. E o gaură viermănoasă fără vierme care înaintează prin toate experiențele ce ne însoțesc existența. Îl simțim de câte ori avem senzația că ne fuge pământul de sub picioare. Cel mai prezent este, desigur, în coșmaruri. Dar, odată recunoscându-l și încheind pactul cu abisul, Tarmes devine aliat al tău, un sprijin atât de puternic încât te avertizează până și împotriva apropierii sale. El veghează ca un paznic imbatabil la tot ce ar putea periclita legătura profundă dintre tine și abis. Nu vei mai putea fi păcălit de senzațiile amăgitoare și perverse de scufundare, relaxare, hipnoză, sedare, prăbușire, contemplare sau orgasm. Tarmes va fi mereu acolo, gata să te avertizeze, dând deoparte cortina cea mare de deasupra micului teatru de păpuși ce te hipnotizează. Iar în spatele cortinei imense îți va surâde, întotdeauna protector, abisul. Și vei simți căldura maternă a particulelor sale ce te așteaptă, intim și răbdător, să-ți termini treaba. 2. …Odată cu decizia sa de a înființa “Demonicii Anonimi”, Universitarul e cuprins de senzația unei ultime plutiri, ca un plonjon într-o prăpastie enormă nepământeană, o parașutare necalculată pe o planetă cu o fizică necunoscută. Hotărârea a fost luată însă, Universitarul simte prima dată cu adevărat forța expresiei “a nu mai putea da înapoi”. Nimic mai aproape de implacabil ca misteriosul său magnet interior. Și totul plecând de la o dărăpănătură de casă. Dar curând va înțelege că e vorba de mult mai mult. Gândind la primul pas spre închegarea curajoasă a Asociației sale Demonice, Universitarul merge la cursuri somnambulic. Panoramează cu ochii triști adunărura studenților săi. Poate mulți dintre ei se îndreaptă spre o criză asemănătoare cu a sa. Un impas care îi așteaptă după colț, peste douăzeci-treizeci de ani, să le dea peste cap eșafodajul ridicat cu greu. Să le dărâme coșmelia încropită de cele mai multe ori din eforturi oarbe și suficiență intelectuală… Și atunci intră ea, studenta pe care aproape o uitase, căci o vedea foarte rar. Întârzia mereu, când se întâmpla să dorească să vină, mânată de câte un capriciu. Înbrăcată în negru, cu ochii încercănați, îi zâmbise de câteva ori Universitarului. Mai ales în ultima săptămână. Ca și cum i-ar fi înțeles frământarea. Dar ceea ce i se păruse a fi un semn de apreciere femelă-mascul i se descoperi de data aceasta foarte clar: era înțelegere și compasiune. Puștoaica îi întrezărise bietului profesor zbuciumul lăuntric! Universitarul avea chiar sub nasul său un posibil sprijin pentru inițierea planului său demonic. Nimic nu sărea în ochi, nici un pic de prost-gust de tip neoluciferic. Studenta nu purta pentagramă la vedere, iar pe tricourile sale Universitarul nu văzuse niciodată inscripții care să se dorească satanice; tânăra emana tot ce-i trebuia profesorului: îndrăzneală și obscuritate. Pe deasupra – își amintea acum foarte bine – suținuse la un seminar o teză foarte bine argumentată despre Lucifer și Iisus în primele scrieri apocrife. Da, acele scrieri in care diferența dintre cei doi aproape că nu există… Studenta care-l hipnotizase avea cunoștințe solide și o dorință aprigă de a sfida prejudecățile morale. Sau doar de a și le impune pe ale sale; amândouă variantele îi conveneau profesorului singuratic. Nu era doar un început timid, un fir de care se agăța în lipsă de altceva. Studenta sumbră îi ieșise spectaculos în cale. Ar fi putut spune: providențial. O boteză Lilith… Imagină pe loc o introducere conferențială, special pentru ea: “Se știe că, după unul dintre cele mai vechi mituri și potrivit chiar tradiției talmudice, înaintea Evei ar fi fost Lilith, prima iubire a lui Adam. Într-o interpretare modernă, laconică și directă, aceasta era o femeie total deschisă, fără nici un pic de inhibiții, mare iubitoare de libertate și sex. Se simțea în elementul ei chiar și în vecinătatea copleșitoare a întunericulului creat spre a inspira teamă și umilință omului celui slab, strivit de măreția Creatorului. Lilith exprima vitalitatea unei umanități întregi într-o lume nepopulată! …Prin urmare, în subiectivismul ei nedrept și persecutant, tradiția a alungat-o pe această femeie, prin naiva și manipulabila Eva. Iar Lilith a fost transformată în însuși șarpele edenic, dacă nu într-un monstru consumator de nou-născuți și iubitor demonic de întuneric. Ea a primit și alte însușiri demonice necerute, cum ar fi rolul de mamă a tuturor demonilor. Iar în Europa a ajuns sub diferite chipuri înfricoșătoare, menite să acopere gloriosul și luminosul ei trecut cu frică și teroare. Bineînțeles că pentru Lilith, ca și pentru Lucifer – pentru Femeia primordială și pentru Luceafărul în noapte – trebuie să existe și o reabilitare, măcar acum, în mileniul trei. Iar această repunere în drepturile la cinstire a două personaje eroice nu se poate înfăptui mai bine decât printr-un demers neconvențional și limpede ca existența lor simbolică.” Fără pic de rușine, Universitarul alergă după Lilith la sfârșitul cursului. Din teama de a nu o plictisi și izgoni înainte de terminarea prelegerii, se abătuse de la subiect. Vorbi studenților mirați despre demonologie ca un apucat. Când o ajunse din urmă, Lilith nu păru surprinsă de abordarea sa juvenilă (mersul “la o cafea”) și petrecură toată după-amiaza împreună. Jumătate din Universitate îi zări discutând pătimaș. Profesorului nici că-i păsa… Era ca și cum un nou Piere Vert – matur și mai decis – ar fi apărut în el, cu noi puteri și o încredere nețărmurită. În primăvara umedă și mai verde-crud ca oricând el devia ciudat de la fosta sa existență, aruncându-se eliberat în hău. Hăul salvator se căscase sub ruinele palatului izolării sale intelectuale. Această izolare i se părea acum o biată magherniță cu ambiții de castel cu turn de fildeș într-o fundătură infectă dintr-o mahala industrială. Dar Lilth!… Lilith privea luciferismul atât de serios, încât se imagina ea însăși un înger căzut. Interpreta miturile demonice într-un fel foarte personal: toate presupuneau cea mai mare atenție și maxim respect studios. Indiferent de surse – de la cele persane și indiene, până la cele romane, grecești și germanice sau chiar kurde – Lilith căuta peste tot mereu un nou sprijin pentru teoria sa susținând simpatia pentru demoni… Sursa ei principala era celebrul mit al lui Enoh, cel care, potrivit tradiției, a parcurs mai multe trasee pe tărâmul spiritelor, în eter, printre aștri și îngeri și așa mai departe. Cunoscutul vizitator literar al îngerilor îi inspirase căutarea și găsirea unei explicații pentru calitatea ei simbolică de înger căzut: Lilith era încredințată că spiritul Îngerilor Coborâtori – conștiințe superioare care potrivit legendei au renunțat la privilegiile astrale spre a călători printre oameni și a-i instrui – trece din generație în generație, polenizând, ca niște albine demonice, doar câteva dintre ființele umane. Manifestările acestui spirit, considerate de omul nepregătit demonice, se îndreaptă doar către cei de care asemeanea unor flori alese, nu se tem să-și deschidă petalele. Acești oameni sunt apți să reziste viziunilor copleșitoare fără să se sperie nici măcar vreo clipă bântuiți de gândul că vor ajunge la balamuc. Acesta este și unicul criteriu de selecție, de fapt! Potrivit convingerii tinerei Lilith, orice om cu abilități demonice se poate hrăni din energiile ce ne veghează; căci ele nu zac – cum atât de prost s-a înțeles chiar de la înregistrarea mitului – în vreun cotlon infernal, așteptând Judecata de Apoi, ci circulă liber și chiar jucăuș în atmosfera subterană a experiențelor noastre. Care este secretul? Iată-l, cu vorbele ei citate exact: “Trebuie doar să ne gândim că însăși lumea este infernală, iar Judecata are loc în fiecare clipă care devine de Apoi, imediat ce trece și așa mai departe…” Va urma