Ingeri si demoni

In singurul volum pe care l-a publicat pana acum Bogdan Perdivara (Kilometri de pivnita, Editura Vinea, 2004), spatiul poeziei sale si-l disputa Omul din Subterana si Rica Venturiano. Amandoi la fel de inversunati. Si fiecare stapan pe teritoriul propriu.

Astfel incat, in Kilometri de pivnita, victoria ramane incerta, iar linia de armistitiu se traseaza undeva pe la jumatatea cartii: daca primele doua cicluri (Kilometri de pivnita si Old rockin chair) sunt adjudecate de progenitura lui Dostoievski, in cel din urma (Dunga alba din creier) se lafaie bastonul lui Rica.
Dovada sta chiar tonalitatea romantioasa, de un sentimentalism patetic si minor, ce strabate poemele din sectiunea finala. Cu o euforie nedomolita, poetul nu pregeta sa consemneze micile peripetii ale zilei, incepand cu uitatul la televizor, continuand cu mersul la facultate si indarat si incheind cu actul insusi de a transcrie faptele precedente. Pana aici, nimic dramatic. Adevarata drama are cauze mai adanci si o esenta ceva mai tare; insa eroarea lui Bogdan Perdivara este ca dilueaza aceasta esenta in vorbarie si o exteriorizeaza intr-o maniera histrionica, sub forma reprezentatiilor pe care le desfasoara, fara prea mari performante literare, inaintea unui angel radios (“fetita”): “pana la urma fetita/ am imbratisat picioarele scaunului/ mi-am asezat incetisor capul/ confuz ca un sinucigas care/ dispretuindu-si venele scrijeleste/ pe tablia mesei cu briciul/ in urechi cu rasu’ plansu’ si vomitu’/ am adormit somnul acela adanc de soldat in planton/ mi-am spus doar o clipa si trece/ (pe obrazul meu cenusiu/ luminile orasului se aprind una cate una)”. Drept e ca poezia, oricum ar arata, isi are riscurile ei (“cand am inceput sa scriu/ o iubita m-a parasit/ apoi alta”); dar putina autocenzura n-ar fi prisosit acestui calup de poezii care etaleaza fasii biografiste in stare bruta.
Din fericire, lucrurile arata altfel pe cealalta emisfera a planetei Perdivara. Primele doua cicluri ale volumului dezvaluie un vizionar din stirpea macabrilor, autor de montaje somptuoase in care se resorb, rand pe rand, franturi prozaice, ideologeme beat, halucinatii funebre, ramasite scatomorfe si vedenii detracate. Lucrate cu rabdare, aceste roiuri de imagini compun cateva cicloane fantasmatice care pregatesc adesea un climax apocaliptic: “pentru oasele ce ne vor spinteca/ burduful pieptului taioase si precise precum/ cutitele electrice din abator si pentru/ oamenii izbiti de camioane si creierii lor cazand uimiti/ pe asfalt si baltind ca niste melci putrezi/ si-atatea orase de oameni/ si-atatia kilometri de pivnita si/ kilometri de sobolani sabotandu-ne/ rozandu-ne tevile urcandu-se pe pieptul nostru/ cand dormim si apasand din rasputeri/ si care dupa aceea vor fi in-ca aici/ privindu-ne hoiturile cu ochisori veseli” (Kilometri de pivnita). Daca prin incarcerarea eului intr-o celula aruncata din istorie Bogdan Perdivara se apropie, dintre congenerii sai, de Ruxandra Novac, prin perceptia alienarii corporale el se vadeste afin cu Dan Coman, fara a ramane totusi dator vreunuia. De fapt, tocmai frenezia anularii individualitatii – care nu are nimic de-a face cu alteritatea explodand in propriul corp, in Anul cartitei galbene – constituie nota distinctiva a Kilometrilor de pivnita.
Poezia lui Bogdan Perdivara poarta, la debut, insemnele unei dualitati nedorite. Depinde doar de autor sa evite capcanele banalitatii si ale prozaicului spre care il atrag feluriti “angeli radiosi” si sa exorcizeze mai departe, in subterana, demonii spaimosi care scrijelesc fata autentica a acestei poezii.