Initierea, ca vinul...

Mihai Buculei ni s-a infatisat ca un om implinit, un initiat in arta si in viata deopotriva. Proiectul luptatorilor anticomunisti sau cel al unui mare inger surprins intr-o miscare impetuoasa contin, fiecare, motivul aripilor, al inspiratiei celeste ocrotind faptuirea umana. Daca artistul aduce, neobosit, laude vitalului si fortelor ce-l sustin, este fiindca stie pretul vietii, al artei si al invataturii, simple daruri si drepturi de Sus, pe care, insa, el a trebuit sa le consolideze ori sa le castige printr-o lupta dura si indelungata. (Simona-Grazia Dima)

Mi-am trimis astfel actele la Liceul de Arte Plastice din Iasi si urma sa dau admitere. tapinarii si tractoristii din Dornisoara ma iubeau si ma admirau, vazandu-ma cum pictam tot timpul si scriam, dar stiau si ca eram puternic, pentru ca muncisem mult in gospodaria alor mei de la Mihoveni. Muncit, dar si hranit bine. Bunica, seara, cand mulgea vaca, laptele inspumat mie mi-l da. Si tractoristii, si tapinarii tineau la mine, ca eram al dracului, voinic, pictor si mecanic.

37 de kilometri pe jos

Ei bine, toti acestia n-au vrut sa ma lase sa plec atunci, in ceasul-cheie. Era acolo o mocanita, urma sa plece la Vatra Dornei, de unde trebuia sa-mi continuu drumul spre Iasi, pentru admitere. Pe atunci, ma mai consideram inca pictor. A sunat mocanita, a fluierat, prietenii mei m-au prins de maini si de picioare, sa nu pot pleca. Trenul s-a dus fara mine. Mi-au dat drumul numai cand au vazut ca nu mai am nici o sansa sa-l prind. Dar, desi mocanita ajunsese deja in vale, am luat-o la fuga cu o viteza diabolica, pana am atins bara trenului. Mai mult insa n-am putut. In schimb, am mers pe jos 37 de kilometri, pe traversele trenului, pana la Vatra Dornei, cu o mapa cafenie sub brat, cu banutii pe care avea sa mi-i bea viitorul meu coleg Visan, cel care urma sa-mi predea prima lectie de modelaj, cum vom vedea. De ce m-am grabit in halul asta pe traverse, cu un pas cand mai mare, cand mai mic? Pentru ca eram cu timpul chiar la limita, daca nu ajungeam, pierdeam admiterea.

Am sosit, asadar, la Vatra Dornei, am mancat un ciolan cu fasole la un birt, apoi, schimband la Pascani, am descins dintr-un alt tren, la cinci dimineata, in Iasi. Iar am simtit pe umar ingerul. Vedeam Iasul pentru prima oara (de atunci, pe prietenii mei nu i-am mai vazut si nici la Dornisoara n-am mai fost).

Lectia lui Visan

Credeam puternic in talentul meu. La desen si la pictura n-aveam probleme, eram pictor inca, asa credeam ca voi ramane, dar se afla acolo, printre probele de concurs, si una numita modelaj si nu stiam ce inseamna asta. Am intrebat ce e acela modelaj chiar eu, care aveam sa devin un modelator de forta, caci, de-a lungul intregii mele cariere, am aflat o mare placere in modelaj. L-am intrebat pe unul, Visan, elev deja intr-a doispea (din el, culmea, avea sa iasa un poet), ce e aia modelaj. El m-a chestionat daca am bani. Am spus ca da si atunci m-a luat in oras, m-a dus si la un film, “Zboara cocorii”, apoi la un local, unde am mancat si am baut. Banii mei erau cam pe terminate. Dar s-a tinut de cuvant si mi-a explicat foarte frumos ce era cu modelajul, despre care eu credeam ca are a face cu constructia unor machete de avioane. Mi-a zis ca vor fi niste lazi cu nasuri, guri, urechi, ochi din ghips. “Tu vei avea un bat si vei lua una dintre aceste forme de ghips si vei incerca sa le faci la fel, dar din lut”, mi-a zis. “E foarte usor”, am exclamat eu, usurat. “Stai, mai, ca nu e asa de simplu”, a replicat el, continuand: “Fii atent, iei nasul sau gura respectiva, reproduci forma in lut, sa semene, sa aiba aceeasi proportie, dar vei vedea ca unii au tendinta sa-si faca lucrarea lucioasa si vor scuipa pe ea si o vor lustrui bine. Nu cumva sa faci si tu asta. Tu sa nu scuipi, ca strici modelajul. Dupa ce faci forma, sa nu strici constructia ta, marca ta, sa ramana lucrarea mai zgrunturoasa, dupa urma stecului, a ebosoarului, adica a cutitului de lemn cu care lucrezi. Sa lasi neaparat sa se vada trecerea cutitului si a degetului tau, nu care cumva sa stuchesti pe lucrare”. Asa am facut. Pe atunci, ca pictor ce ma gaseam, pictam pe bloc, fara sa stiu ca se lucreaza pe un suport preparat. Si scriam poezii. Si acum visez poezii, am poezii visate, stau cu ochii inchisi dimineata si le repet.

Si atunci am devenit sculptor…

Cu desenul n-am avut probleme, eram intr-o verva teribila, m-a prins o adevarata nebunie. Desenam cu creioane colorate o scena de la tara, o natura statica (ulcioare, colaci etc.). In tabloul meu era si un taran cu coasa la grau, alaturi de o taranca legand snopi, ambii in costume nationale, ca asa lucrau taranii de la noi, nu se imbracau nemteste nici la coasa. Peste lanul de grau se vedea satul, doar ca un semn, turla bisericii arata locul, si un car mergea intr-acolo. Aveam numarul 20 in concurs, desenul era un act oficial, stampilat si numerotat. Tema la proba de desen era Munca. Imi terminasem desenul cu coasa in satul nostru si, ca sa ma relaxez, pe foaia a doua am desenat, dupa terminarea probei, degajat si detasat, o satra de tigani corturari. In prim-plan, un tigan batea un cazan pe o nicovala, munca se reducea la asta, in rest era poezie, se vedeau tiganci cu ghioc, puradei in pielea goala, cai, corturi, o intreaga lume. Toti candidatii se uitau la mine cum desenam fara inhibitie, dar urma proba cu modelajul si eram innebunit de frica, oare cum va fi, si atunci am devenit sculptor! Cand sa-mi aleg mostra de ghips, nu stiam ce sa fac. Gurile mi s-au parut urate, nasurile la fel, ochii cu totul inexpresivi. Urechea parca era acceptabila, mai spectaculoasa, mai complicata. Am luat deci o ureche, am reprodus-o in lut, am avut, desigur, grija sa nu stuchesc pe ea. Dupa examen, profesorul de sculptura, extrem de severul domn Condurache, a intrebat deodata: “Cine a avut numarul 20?”. Toata firea mi s-a dus pe loc in gravitatia pamantului, de frica. “Oare ce greseala am facut?”, ma intrebam , golit de profesor ca o damigeana de vinul ei. Profesorul Condurache, iar: “Tu cu cine te-ai pregatit? Mai, tu, daca o sa intri in scoala asta, o sa ajungi sculptor”. Si atunci, in golul acela s-a revarsat un vin din acela bun, cu o forta extraordinara care nu m-a parasit nici acum, si m-am umplut la loc.

Stefan cel Mare si munca patriotica

La Iasi, la liceu, eram nebun dupa sculptura. Acasa, in sopron, in vacanta, mi-am instalat un loc de lucru. Am modelat un Stefan cel Mare cu calul, nu calare, ca invatasem de la Rodin lectia cu bulgarul rostogolit, asadar un Stefan cel Mare usor cracanat, avand alaturi calul, ce i se sprijinea cu capul de umar, intr-un gest tandru. Tata era fascinat de aceasta lucrare, repeta: “Mai baiete, ai grija sa n-o strici, ca e frumoasa”. Eu ii ceream bani si caruta, sa ma duc in targ dupa ghips, sa-l torn. M-am dus in targ, apoi l-am turnat in sopron, eram in faza negativelor cand tata, disperat, se vaita ca am stricat lucrarea. Eu, atunci, suparat ca-mi pune la indoiala priceperea la turnare, dezveleam, in pofida impotrivirii lui, un pic din aceasta. Iar cand a fost gata, abia i-am aratat lucrarea, eram orgolios, pentru ca ma ciufulise. Am patinat-o, mai erau doua zile pana sa ma duc la scoala la Iasi, inapoi, din vacanta. Atunci mi-am dat seama ca facusem o greseala groaznica, uitasem sa efectuez doua saptamani de munca patriotica obligatorie. Fara o adeverinta in acest sens, nu ma primeau in scoala. Cum sa recuperez in doua zile cele doua saptamani de practica? Si ingerasul a avut grija de mine, toata viata a avut. Am luat lucrarea cu Stefan cel Mare in traista si am pus-o pe umar, era grea, ca era uda, si am dus-o 11 kilometri pe jos pana-n Suceava, direct la Muzeul de Istorie. Satul meu era cunoscut pentru bogatia de vestigii dacice, m-am prezentat ca un baiat din Mihoveni si am cerut sa-l vad pe domnul director. Spuneam ca am ceva pentru muzeu. Directorul m-a primit imediat. “Scoate ce ai acolo”, mi-a zis. Am scos lucrarea, am pus-o pe masa, am marturisit: “Am facut-o eu si am uitat sa ma duc doua saptamani la munca voluntara. Dati-mi, va rog frumos, o adeverinta ca am facut la dumneavoastra practica si va dau sculptura asta a mea”. Directorul a chemat-o pe secretara si i-a spus sa-mi dea o adeverinta ca lucrasem doua saptamani la restaurare. Dandu-mi-o, m-am inscris la scoala in clasa a zecea. Dupa ani de zile, verisoara mea, Victorita Batariuc, istoric si muzeograf la acelasi Muzeu de Istorie, mi-a zis: “Ce lucrare frumoasa ai tu la noi in depozit, la Suceava!”. Eu uitasem. “Si e semnata, scrie pe ea: <<Elev Mihai Buculei, clasa a noua>>”.