Insolvența - între realitățile europene și provocările locale

În actualul climat politico-economic, procedurile legale privind insolvența companiilor private, inclusiv a celor publice, au devenit o arie aparte de interes, fiind o componentă esențială a analizelor efectuate atunci când se evaluează o oportunitate de afaceri sau sunt cântărite perspectivele de recuperare ale unei datorii. Această nouă componentă nu este limitată doar la realitățile specifice mediului de afaceri din România, fiind în egală măsură o sursă de îngrijorare constructivă și la nivel european.

Un număr de 29.587 de proceduri de insolvență au fost înregistrate numai în anul 2013, potrivit datelor publicate de ONRC, în creștere față de cele 26.807 proceduri de insolvență din 2012 și respectiv 19.651 insolvențe din 2011. Din 2007, când a început să funcționeze Buletinul procedurilor de insolvență și până în prezent sunt înregistrate la ONRC 126.219 de dosare de insolvență finalizate și în derulare, în diverse stadii, din care 92.589 de proceduri de faliment.

La nivel european doar jumătate din societățile comerciale înființate supraviețuiesc mai mult de 5 ani, în timp ce mai mult de 200.000 de societăți intră în faliment în fiecare an.

Din analiza datelor statistice aferente României se poate observa că peste 90% din procedurile de insolvență inițiate nu conduc la aprobarea unui plan de reorganizare sau, chiar dacă se aprobă un asemenea plan, prevederile acestuia nu sunt îndeplinite, astfel încât numărul de proceduri de faliment este cu mult peste media europeană.

Inclusiv la nivel european această problemă a eșecului planurilor de reorganizare a fost, din anul 2012, una din preocupările majore ale Comisiei Europene. Aceasta a înaintat în decembrie 2012 un set nou de reguli (IP/12/1354), menit să influențeze în sens pozitiv reorganizarea persoanelor supuse procedurii insolvenței transfrontaliere, prin modificarea Regulamentului nr. 1346/2000.

Propunerile Comisiei Europene au fost aprobate de către Parlamentul European pe 5 februarie 2014, următorul pas fiind aprobarea și de către Consiliu înainte ca aceste noi reguli să devină aplicabile. Ideea centrală a noilor reguli privind insolvența transfrontalieră este de a favoriza procedurile de reorganizare față de cele de lichidare a patrimoniului persoanelor aflate în stare de insolvență, în scopul de a acorda o șansă mediului de afaceri pentru a depăși dificultățile financiare, precum și pentru a asigura un nivel de protecție crescut creditorilor în a-și recupera creanțele înregistrate la masa credală. Se speră astfel ca noua legislație să ajute la redresarea efectivă a nu mai puțin de 50.000 de companii și la salvarea a mai mult de 1,7 milioane de locuri de muncă la nivelul Uniunii Europene în fiecare an.

Se încearcă în acest fel să se implementeze un plan de „rescue and recovery” care să reprezinte un mecanism eficace pentru redresarea unei afaceri aflate în dificultate. Având în vedere realitățile existente la nivelul intern, este evidentă necesitatea unei noi viziuni în materia procedurilor de insolvență pentru a se asigura un grad sporit de succes al reorganizărilor pe bază de plan.

Față de limitările evidente constatate în practica aplicării Legii nr. 85/2006 este de dorit ca prin noul Cod al insolvenței, aflat în prezent pe masa Parlamentului pentru analiză, să se creeze un mecanism mai eficient de pregătire, implementare și urmărire a succesului planului de reorganizare, atât pentru a se evita reorganizările fictive, în dauna creditorilor, cât și pentru a se asigura viabilitatea economică a unui plan de reorganizare și reintroducerea debitoarei în circuitul economic.

În acest sens, în pregătirea unui plan de reorganizare devine din ce în ce mai stringentă implicarea activă a factorului economic, a specialiștilor, a căror contribuție este în prezent opțională. Șansele de reușită ale unui plan de reorganizare sunt date în primul rând de viabilitatea economică a noului model de afaceri ce urmează a fi implementat în perioada scurtă permisă de legea insolvenței, motiv pentru care, în lipsa unui suport veritabil privind încadrarea corectă pe piață, procedura falimentului aproape că va ajunge să fie sinonimă cu deschiderea procedurii insolvenței.

De asemenea, având în vedere principiul de bază al procedurii insolvenței de a fi o procedură colectivă și unitară cu scopul de a acoperi datoriile înregistrate de debitorul insolvent, așa cum sunt acestea reglementate la nivel european și național, perspectiva creditorilor trebuie să fie în continuare determinantă și dublată de o atentă analiză din partea judecătorului sindic din punct de vedere al legalității și din partea unor specialiști privind viabilitatea economică.

În lipsa unor măsuri concrete menite să contureze mai clar rolul procedurii de insolvență și al reorganizării reale a debitorilor, există riscul ca aceste proceduri să fie deturnate de la scopul lor social și să fie transformate într-un mijloc de a îndepărta creditorii de la posibilitatea efectivă de a-și recupera creanțele – ceea ce la nivel macro-economic nu poate aduce decât rezultate nedorite cu repercusiuni în toate domeniile economiei. Desigur că nu se pot ignora dificultățile debitorului căruia trebuie să i se acorde o șansă de a se reorganiza și de a-și continua existența prin readaptarea modelului de afaceri, chiar dacă în acest fel se afectează, mai mult sau mai puțin, drepturile creditorilor ce s-ar regăsi în situația de a-și recupera doar parțial creanțele.