Insuficienta copiei

Daca in ultimii ani filmele unor regizori care au mizat pe ritm (rezultat din actiunea frenetica si montajul accelerat), precum “Jocuri, poturi si focuri de arma” ori “Unde dai si unde crapa” ale britanicului Guy Ritchie, au facut voga pe buna dreptate, avand de partea lor originalitatea, inteligenta si talentul, era de asteptat sa apara rapid si copiile lor. Realizat dintr-o mixtura destul de bizara, si anume scenariul unui european celebru (Luc Besson) si regia unui asiatic obscur, specializat in filme cu arte martiale (Corey Yuen), “Curierul” este un film ale carui calitati si defecte se concureaza permanent unele pe altele. Inceput in forta, cu stil si dinamism, filmul se termina tezist si pueril, parand mai curand un hibrid inceput de un autor si terminat de altul. Una dintre calitati este, fara indoiala, prezenta in rolul principal si in fiecare secventa a filmului a lui Jason Statham, actor lansat chiar in cele doua filme amintite mai sus si familiarizat deci cu rolurile jucate “cu sufletul la gura”. Cu un trup ale carui contururi atletice au fost cultivate in sala de forta, si o figura expresiva, el este credibil in rolul lui Frank, un comisionar care are succes in transporturile ilicite tocmai datorita unor reguli de fier autoimpuse. Cea mai mare parte a filmului este o reusita tocmai datorita puterii de convingere a acestui actor care joaca simplu si degajat, fara vedetisme si complicatii inutile. Prezentand initial un caz in care curierul (fost combatant in Fortele Speciale) lucreaza fara gres, reusind sa-si pastreze sangele rece si umorul chiar cu pistolul la tampla, filmul inainteaza spre singurul esec posibil al eroului, cauzat de abaterea de la propria regula de a nu deschide niciodata coletul pe care-l livreaza. In clipa in care, din sacosa inghesuita in portbagajul masinii sale luxoase se iveste mutrisoara fermecatoare a unei prizoniere facute pachet, toata logica si prudenta acestui individ sunt date peste cap. Printre masini-capcana, atacuri cu bomba, case spulberate si amenintari teribile, cei doi impart clipe de stranie liniste, dimineti cu soare si madeleine pe masa, la vederea carora un comisar de politie subtil si curios aminteste despre fluxul memoriei declansat de prajiturelele respective, descris de Proust. Cu replici mai mult sau mai putin inspirate, cum ar fi “Proust ar fi fost un bun politist – era foarte atent la amanunte si avea o memorie fenomenala” si clisee precum conflictul dintre eroul singur, dar foarte abil si o sumedenie de prosti trimisi sa-l lichideze, filmul exploateaza o idee interesanta, insa cu o vizibila slabire a ritmului in ultima parte. Merita, totusi, amintite imaginea excelenta si secventele de confruntare dintre Frank si multimea de criminali care il ataca, inarmati pana in dinti cu pistoale, pusti si grenade. Desi momentele in care un singur om infrunta asa ceva cu mainile goale sunt departe de a fi credibile, farmecul lor vine din miscarile atent coregrafiate ale protagonistilor si din succesiunea lor rapida. Din pacate, deconectarea spectatorului nu este totala, pentru ca finalul este ratat scolareste, toate cascadoriile spectaculoase de pana atunci devin puerile, iar morala este absolut stupida. Mai trebuie spus ca nu oricine are ritm, idei si un actor talentat in rolul principal poate face un film bun?

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar