Insula cărților (I)/ de George Arion

– Ce mama dracului e asta?

Întrebarea inspectorului șef Demetrios Papanicolau rămase fără răspuns.

– N-auziți ce vă-ntreb?

Chiar dacă tonul îi era amenințător, toți cei aflați în încăpere rămaseră în continuare tăcuți, privind neputincioși unii la alții și dând din umeri, cuprinși de oroare. Doar bărbatul care stătea la masa din mijlocul încăperii rămase în continuare nemișcat, ca și cum ar fi prezidat întâlnirea și, prin atitudinea sa reținută, solemnă, invita la calm și dialog civilizat.

În afară de el și de inspector, în cameră se mai aflau trei persoane, care păreau să nu știe ce să facă.

– Băga-mi-aș!! Cine e ăsta? Ce mă-sa caută aici?

Inspectorul-șef arătă acuzator cu degetul spre insul așezat pe un scaun în fața unei mașini de scris. Stătea țeapăn, de parcă n-ar fi fost obișnuit să poarte costume Armani.

În condiții normale, acesta ar fi trebuit să se recomande singur, mai ales dacă dorea să conducă într-adevăr întrunirea. Dar nimic nu era normal în ambianța asta. Iar răbufnirile criminalistului sporeau încordarea de care erau cuprinși toți.

Detectivul-sergent Kostas Danos își luă inima în dinți și răspunse spășit, știind că vorbele lui vor stârni alte valuri de înjurături din partea șefului său.

– Încă nu știm.

Explozia de mânie nu se lăsă mult așteptată.

– Tonților! Vă foiți pe-aici de o zi întreagă și n-ați aflat încă nimic. O să vă mănânce câinii după ce ies la pensie.

Nu era o amenințare în vânt. Corpolentul inspector-șef își depusese, de vreo săptămână, cererea de pensionare. De aproape un an nu se simțea bine. Se balona chiar și după o masă frugală, îl durea burta aproape zilnic și de aceea lua pastile cu pumnul. Degeaba. Se liniștea pentru două-trei ore, apoi o lua de la capăt, înghițind alte pastile – i se păreau scârboase, aveau un puternic gust mentolat. Și acum îl cuprinsese o criză, îi venea să se încovoaie de durere, făcea mari eforturi să se poată concentra la cazul ăsta, care din start promitea să le dea bătaie de cap. “Trebuie să las dracului totul și să-mi văd de sănătate, dacă nu vreau să dau în primire înainte de termen. Trebuie să mă duc la doctori, oricât de șarlatani i-aș crede. Numai să-mi aprobe cererea dobitocii ăia de șefi ai mei, să nu încerce cumva să mă convingă să mai rămân, pentru că n-ar ști, chipurile, ce să se facă fără mine, n-ar avea pe cine să numească în locul meu. Pe dracu, cimitirele sunt pline de oameni de neînlocuit.”

La început, nimeni nu dădu atenție fâșâitului ușor care se auzea de câteva clipe. Chiar dacă era ocupat să facă fotografii, Kostas Danos fu primul care văzu cum intrarea în camera asta aproape goală începea să fie acoperită de un corp de bibliotecă aflat, până atunci, într-o altă poziție. Se repezi ca să-și vâre pantoful în deschizătura care se micșora implacabil, dar ajunse prea târziu. Începu să bată cu pumnii, apoi să lovească și cu picioarele, în lemnul gălbui, de culoarea peretului, fixat pe spatele rafturilor.

-Hei! Deschideți!

Șeful izbucni într-un râs fără veselie.

– Iată-ne închiși ca într-un cavou. Ca Radames cu Aida. O să avem tot timpul din lume să ducem la bun sfârșit ancheta asta. Mai greu o să fie cu transmiterea rezultatelor.

Demetrios Papanicolau era înnebunit după operă. Dar în Heraklion, chiar dacă era cel mai important oraș din Creta, rareori avea prilejul să asculte la Teatrul Kazantsakis vocile unor cântăreți faimoși. De aceea, cumpăra de zor DVD-uri pe care erau înregistrate celebre spectacole de operă. Din când în când se mai ducea și la Atena. Deplasarea până acolo și biletul la Opera din oraș îl decavau, dar după ce se întorcea din urbea cu nume de zeiță era alt om pentru câteva zile – nu se mai înfuria din te miri ce, înjura mai puțin. Subalternii se și gândeau să pună mână de la mână și să-l trimită, măcar o dată la două-trei săptămâni, în capitală, să-și facă damblaua, și să-și asigure astfel un trai mai puțin stresant. Operațiunea primise și un nume de cod, “Cheta pentru liniște”, însă nimeni nu îndrăznise s-o pună în aplicare, dacă ar fi descoperit-o, criminalistul ar fi tras mai întâi un răcnet care ar mai fi fisurat puțin clădirea Comisariatului de Poliție, iar după aceea ar fi dizolvat Secția Omucideri, i-ar fi trimis pe toți să dea din mâini prin intersecții, la dirijat circulația.

În curând, intrarea fu deblocată. În prag erau doi puștani  în uniformă de poliție, cu fețele roșii și încurcați.

Kostas Danos îi apostrofă mai dur decât o făcea deobicei, ca și cum ar fi vrut să-și descarce toți nervii pe ei, după ce fusese și el muștruluit mai înainte.

– Tonților! Iar ați uitat să puneți o opritoare ca să nu ne închideți aici.

Imediat, “tonții” aduseră o măsuță, blocând rotirea în jurul unui ax a unui corp de bibliotecă din cealaltă încăpere, mișcare care îngăduia accesul în camera unde se afla inspectorul-șef. Cei doi de-abia absolviseră Academia de poliție, pentru prima oară participau la o anchetă, erau vizibil emoționați, nu știau cum să se facă utili. Rămaseră în prag, așteptând noi ordine.

Danos izbucni din nou.

– N-aveți treabă? Cercetați casa! Răscoliți toată insula! Marș!

Răcorit, se întoarse lângă șeful lui. Imediat acesta îl repezi.

– Ce te dai așa mare sculă?

Detectivul-sergent se pleoști dintr-odată. Păru și mai pirpiriu decât era în realitate.

– Danos!

– Ordonați!

– S-a mișcat ceva din camera asta?

– Până azi doar domnul avocat Nikos Cristodulo și cu mine am intrat aici.

– Ați lăsat urme pe parchet.

Danos se scărpină în cap încurcat.

– Da. Dar nu mai erau alte urme, așa că n-are relevanță. Am fost foarte atent. Și n-am mutat nimic din loc. Și am purtat mănuși.

– N-are relevanță, îl îngână criminalistul, folosind de data asta un ton mai blând – simțea din nou dureri, își mușcă buzele ca să nu geamă. Scoase din buzunar flaconul cu pastile – era gol. Vru să-l izbească de perete, dar se abținu în ultima clipă.

– Vreți să vă aduc niște mănuși?

– Ce să fac cu ele? Doar nu crezi că am chef să răscolesc prin rahatul ăsta!

Înaintă până la masa acoperită de praf la care stătea bărbatul. Acesta era îmbrăcat într-un elegant costum gris-fer, acoperit și el de praf, iar cravata îi era frumos înnodată. Mâinile și le ținea pe brațele unui scaun ca un jilț. Barba deasă îi ajungea până la piept, părul de culoarea cenușii îi trecea dincolo de umeri. Ațintea peretele din fața lui, ca și cum acolo s-ar fi aflat ceva ce numai el vedea.

– L-ați controlat prin buzunare?

Kostas Danos ridică din umeri neputincios.

– Nu.

Sprâncenele stufoase ale criminalistului se zbârliră și mai mult.

– Cum așa? Sunteți de comă!

Detectivul-sergent simți că-i vine apa la moară. Răspunse cu o vădită satisfacție în glas.

– Buzunarele sunt cusute, așa cum vin costumele din fabrică. Dar le-am pipăit, nu par să ascundă nimic.

Fără să vrea, Papanicolau își duse mâna stânga la buzunarul de sus al sacoului său – nici acesta nu era descusut.

– Să le descoaseți, ca să fim siguri. Niciun act de identitate rătăcit pe undeva? O legitimație?

– Nimic, nimic, nimic.

– Vreo amprentă?

– Nema. Totul e acoperit de praf.

– Cine dracu’ ești, amice? Ce cauți aici îmbrăcat într-un costum Armani?

Întrebarea inspectorului-șef rămase fără răspuns.

Din volumul cu același titlu în curs de apariție la Crime Scene Publishing