Insula cărților(II)/ de George Arion

Medicul legist Andreas Apostolidis se apropie și el de masă. Era singurul care purta echipamentul recomandat pentru cercetarea unei scene a crimei – un combinezon de culoare albastră, iar pe cap o bonetă cu elastic, de aceeași culoare și din același material special, mai rezistent decât părea la prima vedere.

– Îmi dați voie și mie?

Îi disprețuia pe toți cei care tratau cu superficialitate locul unde avusese loc o moarte suspectă. Oricât li se preda la Academie, cei mai mulți habar n-aveau cât de multe chestii lăsa în urmă un ucigaș – fibre, amprente, secreții. Tuturor le recomanda să-l citească măcar pe Jeffery Deaver, celebrul autor de thrillere. Lincoln Rhyme, anchetatorul din cărțile acestuia, avea un adevărat cult pentru analizarea probelor descoperite la locul unor fapte criminale. Le înșiruia pe o tablă, astfel încât în orice moment putea să aibă o viziune de ansamblu a lor.

Deseori îi muștruluia pe tinerii aspiranți la titlul de criminalist.

– Bă, nătăfleților, ați auzit de Edmond Locard?

Nătăfleții nu auziseră.

– Hai să vă citesc despre el. „E un francez. Născut în 1877. El a fondat Institutul de Criminalistică al Universității din Lyon. El a formulat principiul de schimb al lui Locard. Omul considera că, de fiecare dată când două ființe umane intră în contact, ceva este transmis celeilalte și invers. Poate fi praf, sânge, celule ale pielii, murdărie, fibre, reziduuri metalice.” V-am citat exact dintr-un roman al lui Deaver, Colecționarul de oase. Poate vă stârnesc curiozitatea și mai puneți și voi mâna pe-o carte. Datorită acestui schimb despre care vorbește tipul îi putem prinde pe ucigași. De aceea ar trebui să aveți mai multă grijă când vă aflați la locul unde s-a comis o crimă. Dar, la urma-urmei, de ce mă bag eu unde nu-mi fierbe oala? Eu am meseria mea, voi o aveți pe a voastră.

Referirile la Deaver și Locard ale lui Andreas Apostolidis ajunseseră și la urechile lui Papanicolau.

– Ce să zic, mare brânză! Mă doare-n cur de francezul ăsta! Și să nu vă prind cu cărți polițiste în mână că vă belesc. Toate sunt niște tâmpenii. N-au nicio legătură cu viața reală. Dacă vreți să deveniți criminaliști cu adevărat vă trebuie cât mai multă experiență. Numai asta contează. Și intuiție. Asta bate orice prostie pretins științifică a lui Locard.

Chiar dacă refuza cu îndârjire să se echipeze ca Andreas Apostolidis, inspectorul-șef îl respecta mult pe omulețul care se apropia și el de vârsta pensionării și făcuse întotdeauna o bună echipă cu el.

– Te rog, Andreas! E al tău.

Mai întâi, medicul legist se uită cu atenție la bătrânul înțepenit pe scaun, ca și cum și-ar fi dorit să obțină o imagine de ansamblu. Era de mirare – nu răspândea acel miros caracteristic oricărui cadavru intrat în putrefacție. E drept, trecuse destulă vreme de când își dăduse ultima suflare. Pielea pergamentoasă care îi acoperea oasele feței mai păstra încă ridurile din jurul ochilor.

După ce-l cercetă din priviri, îl atinse cu mâinile înmănușate, delicat, ca și cum n-ar fi vrut să-l deranjeze. Îi examină barba și părul, i se uită în găvanele ochilor, îl descheie la haină ca să pipăie cămașa dintr-o țesătură fină, cercetă și ce se afla dedesubtul ei. Se vârî și sub masă, ridicându-i pantalonii deasupra șosetelor, și îi palpă picioarele descărnate, vârâte în niște pantofi eleganți.

Când se ridică, pe chipul său nu se putea citi nimic.

– Ei?

La rândul lui, Andreas Apostolidis își respecta colegul, chiar dacă, în atâția ani de când lucrau împreună, nu reușise să-l determine să acționeze ca la carte. Totuși, cu toate că era repezit și coleric, inspectorul-șef rezolvase multe cazuri complicate, nu dăduse niciodată rateuri, într-o vreme era considerat o legendă, de la un timp o lăsase mai moale, ce-o fi cu el, deh, ce să fie, bătrânețea, altă explicație nu-i.

– Trebuie să avem răbdare. Vorbim după ce îi fac autopsia. Nu vreau să fac vreo greșeală.

Inspectorul-șef era însă nerăbdător ca întotdeauna. Glasul îi deveni rugător.

– Totuși, o primă impresie…

Prima impresie a lui Andreas Apostolidis era întotdeauna confirmată de autopsie.

– Nu pare a fi o crimă.

– Atunci ce dracului e? A făcut infarct?

– Nu.

– L-a otrăvit cineva? S-a otrăvit singur?

– Dacă ar fi fost vorba de otravă, mâinile i-ar fi fost cuprinse de convulsii. Individul, însă, arată destins, liniștit. Mai că-mi vine să folosesc cuvântul „fericit”.

Într-adevăr, nimic din atitudinea bărbatului nu exprima groaza de care e cuprins un om care simte că va muri. Lui Papanicolau îi aduse aminte de Scribul din Egipt. Aceeași atitudine de calm și de împlinire, ca și cum tocmai terminase realizarea unei opere mărețe.

– E uriaș!

– Ar fi fost bun la Panathinaikos!

Criminalistul nu gustă gluma lui Kostas Danos, nu numai din pricina faptului că el era fan al echipei de baschet din Pireu, Olimpiakos. Se uită cu ochi crunți la detectivul-sergent. Cum naiba se pricopsise cu un asemenea specimen ca ajutor? Care mai avea și un tic nesuferit – întorcea capul când la dreapta, când la stânga, de parcă ar fi asistat la multe meciuri de tenis de masă.

O, dacă ar fi fost aici Lukas Akakis! Bătrânul Lukas! Singurul prieten pe care îl avusese încă din școală. Împreună se înscriseseră la Academia de Poliție, absolvind cu medii apropiate, amândoi își aleseseră locuri de muncă în orașul Heraklion de pe insula Creta, ca să rămână împreună, amândoi fuseseră propuși pentru a conduce Secția Omucideri, rămânând la latitudinea lor ca să decidă care va fi șef și care adjunct. Până la urmă trăseseră la sorți cine să ocupe postul, după ce fiecare încercase să-l convingă pe celălalt c-ar fi mai potrivit pentru funcția asta. Zece ani lucraseră împreună după aceea, și nicio clipă Lukas nu simțise că prietenul lui i-ar fi șef. Fusese o singură deosebire între ei – Demetrios Papanicolau nu-și întemeiase o familie. De un an de zile mai apăruse una: Lukas își dormea somnul de veci într-un cimitir de la marginea orașului, ucis într-un schimb de focuri cu o bandă de traficanți de droguri. Cineva le vânduse pontul despre o incursiune solitară a acestuia pe teritoriul lor, și ei îl pândiseră și-l doborâseră, ca să răzbune toate pierderile suferite din pricina lui. Nici până azi nu descoperise cine-l vânduse pe prietenul său.

Ca să-și alunge durerea provocată de amintirea lui Lukas, izbucni din nou:

– Dacă infarct nu e, otravă nu e, atunci de ce pana mea a murit? L-a înțepat vreo insectă din alea care provoacă moartea instantaneu și nu lasă nicio urmă?

Apostolidis nu era obișnuit să i se vorbească pe tonul ăsta, dar se prefăcu a nu-i observa iritarea. Răspunse sec:

– Vrei să știi de ce-a murit? Asta vrei?

– Despre ce mama dracului vorbim? Sigur că asta vreau.

– Bine, atunci îți spun: a murit de foame!

– Cum?

– Mai mult ca sigur că asta e cauza morții. Îți voi trimite raportul într-o zi, două. Poate mai mult, am o deplasare de făcut. O să vezi c-așa e.

– Incredibil!

Medicul legist aruncă o privire obosită în jurul lui.

– Ei, eu o șterg. O să-l iau pe domnul ca să-mi țină de urât pe drum.

Arătă în direcția bărbosului îmbrăcat într-un costum Armani.

Kostas Danos zbieră:

– Aduceți o targă!

Apostolidis se uită cu jale la el.

– O targă? Ce vrei să faci cu targa?

– Să-l cărăm pe ăsta.

– Măi băiatule, stai blând! N-ai cum să-l pui pe o targă, e înțepenit, doar dacă îi zdrobești oasele îl poți întinde la orizontală.

Kostas Danos îl privi pierit.

– Atunci?

– Atunci cheamă doi flăcăi zdraveni să-l ia cu scaun cu tot.

– Cu scaun cu tot?

Încă nerevenindu-și din uluială, detectivul-sergent  urlă din nou:

– Kios! Mirzaki! La mine!

Cei doi proaspăt absolvenți ai Academiei intrară în fugă, era nevoie de ei, ce șansă, erau în miezul evenimentelor.

– Luați scaunul ăsta! Cu tot cu „pacient”. Duceți-l în elicopter. Fiți atent să nu-l scăpați pe jos, că pe urmă aveți de-a face cu mine…

Băieții se opintiră sub povara grea. De-abia o urniră. Trebui și Danos să-i ajute.

Porniră pășind cu atenție. Păreau că deschid o procesiune într-o zi de sărbătoare, când statuia unui sfânt e scoasă din biserică și purtată prin oraș, în triumf, în urma ei îmbulzindu-se mulțimea cu flori în mâini, cântând cu patos imnuri de slavă.

Masa care sprijinea corpul de bibliotecă fu dată deoparte, pentru a face loc straniului convoi. Apoi Apostolidis o readuse în aceeași poziție.

– Domnilor, mi-a făcut o deosebită plăcere! Salutare!

– Să nu ne lași aici, strigă Papanicolau după el.

– În maximum trei ore elicopterul e înapoi.

Din volumul cu același titlu în curs de apariție la Crime Scene Publishing