Insula cărților (III)/de George Arion

Anchetatorul se întoarse la masa de unde fusese luat necunoscutul. Se vedeau urmele pe care le lăsase scaunul pe parchet.

Pe masă se afla o mașină de scris Consul în care era o coală de hârtie. Ba nu, erau două, una peste alta, fără indigo între ele, puse așa doar ca să atenueze forța loviturilor când se bătea un text, menajând literele, sporindu-le durata de viață. Însuși Papanicolau, care nu folosea computerul, proceda la fel când întocmea vreun raport la vechea lui mașină de scris Olivetti. Acest amănunt i-l făcu dintr-odată simpatic pe necunoscutul care tocmai fusese scos din încăpere.

Fără să atingă nimic anchetatorul îl strigă pe Kostas:

– Vino aici! În ce limbă e scrisă porcăria asta?

Detectivul-sergent se uită îndelung la textul bătut la mașină care acoperea o jumătate de pagină. Într-un târziu rosti cu prudență:

– O limbă romanică.

– Care anume?

– Ar fi italiană dacă n-ar avea diacritice. Franceză nu e – n-are accente și nici sedile sub c. Spaniolă? Semnele de exclamare ar trebui să fie nu numai la sfârșitul frazelor, ci și înaintea lor. Mai curând e portugheză.

– Sigur?

Kostas își pierdu dintr-odată aplombul cu care vorbise.

– Nu știu, Patroane, zău că nu știu.

– O fi scrisoarea lui de adio?

În dreapta mașinii era un teanc de vreo 150-200 de coli. Pe prima dintre ele erau scrise doar două rânduri.

– Cla-ra Dul-ca, silabisi anchetatorul. Ăsta clar e un nume. Ia vezi dacă pe celelate mai e scris ceva.

Kostas Danos le răsfoi cu atenție. Toate erau acoperite cu un text bătut la două rânduri.

– Individul pare să fi copiat o carte.

– De unde știi?

– Colile astea n-au nicio ștersătură.

– Da? Și unde e cartea? Nu văd niciuna pe-aici.

– Atunci o fi scris-o chiar el.

– Fără să aibă nevoie de nicio corectură? I-a dat drumu’ așa, dintr-o suflare, la foc automat? Chiar și cei mai mari scriitori mai au scăpări, mai revin asupra textului…

– Poate că a mai avut o variantă înainte de asta.

– Și unde e?

– A distrus-o.

Papanicolau ridică din umeri.

– Nu spune căcaturi! Clara Dulca nu-mi pare a fi un nume de bărbat.

– Asta cam așa e. Dar titlul e ceva cu o insulă.

Chiar dacă durerea din burtă nu-l slăbea, criminalistul încercă să fie binevoitor.

– Kostas! Nu ești chiar așa de tolomac.

– De, Patroane, mai știm și noi câte ceva, răspunse detectivul-sergent înfiorat de plăcere, fără să fie, totuși, foarte convins, că lauda nu fusese, de fapt, o batjocură.

Pe masă se aflau și mucurile câtorva zeci de lumânări arse până aproape de capăt. Ceara cursese pe tăblia de un maro închis.

– Se pare că amicul nostru a rămas, la un moment dat, fără lumină.

– Și nu există nicio fereastră.

– Curios, foarte curios! Cine dracu o fi? Și de ce-i la țol festiv?

O tuse seacă se auzi în încăpere. Cei doi bărbați priviră cu surprindere la avocatul Nikos Cristodulo de care uitaseră cu totul. Acesta îi urmărise până atunci dintr-un colț, mutându-se de pe un picior pe altul și distrându-se în sinea lui de spectacolul pe care îl oferise foiala polițiștilor. Avea ce să povestească amicilor săi și acum înțelegea de ce în țară infracționalitatea era în creștere.

– De mine mai aveți nevoie?

Papanicolau îi răspunse mieros:

– Imediat, domnu’ avocat. Doar să mai aruncăm o privire.

– Cum vreți… Dar să știți, mă cam grăbesc.

Ca și cum nu l-ar fi auzit, inspectorul-șef își îndreptă atenția asupra altor obiecte din încăpere – nu mai erau decât o măsuță cu două fotolii, iar pe un perete un tablou care înfățișa o femeie tânără, îmbrăcată într-un costum de epocă.

– Fumoase muieri mai erau altădată! remarcă Danos.

Papanicolau zise în sinea lui: “Dobitocule!” – el observase micul ceas de la mâna stângă a fetei.

– Hai să vedem ce e și dincolo!

În încăperea alăturată era o canapea pe care se aflau o pernă, o pătură și o pijama. Totul era strâns frumos, precum cazarmamentul într-o zi de inspecție. Mai erau și un mic birou și un radiocasetofon. Frigiderul de lângă perete era gol. Nici aici nu era vreo fereastră.

Kostas controlă sertarele biroului. Când îl trase pe ultimul tresări.

-Patroane, aici e un pistol!

Criminalistul se apropie și aruncă o privire. Imediat pufni cu dispreț.

-Doamne, cu ce ți-am greșit?

Luă cu o batistă pistolul și-l îndreptă spre Kostas.

-Stai blând, Patroane!

Papanicolau apăsă, însă, pe trăgaci. La capătul țevii se ivi o flacără.

-Sărace Kostas, sărace! N-ai mai văzut până acum brichete în formă de pistol?

Ticul lui Kostas se accentuă subit.

Inspectorul-șef apăsă pe clapeta PLAY a radiocasetofonului. Imediat uită de durerea de burtă auzind binecunoscuta Barcarolă a lui Offenbach.

– Trebuie să ascultăm ce e pe casetă, se scuză el. Poate fi ceva important.

În baie zăceau, claie peste grămadă, mulți saci de plastic, plini și legați la gură. De-abia aveai loc să te miști din pricina lor.

– Ia vezi ce-i în ăștia!

Danos dezlegă sfoara unuia dintre ei. Un miros pestilențial se răspândi îndată, mutându-le nasurile din loc.

– Căcat! Închide-l!

Danos execută ordinul, după ce aruncase înăuntru o scurtă privire.

– Sunt sticle, borcane, cutii de conserve și resturi de mâncare.

Papanicolau păru dintr-odată a nu mai avea răbdare.

– Continuă să fotografiezi fiecare colțișor. Eu o să stau de vorbă cu domnul avocat. Trage cu urechea și la aparat – poate pe casetă nu e numai muzică. După ce termini, ia blestematul ăla de manuscris, sau ce naiba o fi, și sigilează încăperea.

– Iau și coala din mașina de scris?

Privirea inspectorului șef fu mai grăitoare decât orice vorbă.

– Bine, bine, iau și coala aia, zise iute Kostas Danos, preîntâmpinând o nouă furtună.

Stăteau față în față, în două fotolii din bibliotecă. De-abia acum Papanicolau se uită cu atenție la avocat. N-avea mai mult de șaizeci de ani, purta ochelari cu rame de aur, un ceas Rollex și un costum de firmă, pantofi comozi, cu tocul jos.

Oare câte mii de euro câștigă pe oră? Papanicolau de-abia se abținu să nu-l întrebe direct.

Numai de-al dracului își mângâie sacoul pe care îl purta de câțiva ani. Nu se învrednicise nici măcar să-i descoase buzunarul ăla. Celălalt se prefăcu a nu-i observa gestul.

– Domnule Cristodulo, să începem cu începutul.

– Cu el să începem.

– De ce ați venit aici? Din întâmplare?

– Nu, iată cum stau lucrurile… Cel mai important client al meu a fost domnul Sakis Pascalidy. Proprietarul insulei pe care ne aflăm.

Inspectorul șef de-abia se stăpâni să nu fluiere ușor de uimire. Hârșit în multe, celălalt își dădu seama ce efect avusese dezvăluirea asta.

– Da, Sakis Pascalidy, repetă avocatul cu aroganță.

– Armatorul?

– Armatorul, bancherul, proprietarul unei uzine de automobile, al unui combinat siderurgic, al unei rafinării, dezvoltatorul imobiliar, filantropul… De fapt, având o activitate atât de complexă, casa mea de avocatură se ocupa mai ales de afacerile dânsului, timpul nu ne permitea să onorăm și cererile altor clienți. Încheiam contracte, rezolvam litigii, deschideam și închideam firme, acordam consultanță…

– Mare păcat că s-a pierdut. Am auzit că avea o minte strălucită, și era și un om cumsecade.

– Era ca pâinea caldă. Și știa să facă bani. Avea un formidabil talent de a-i înmulți. Și era cinstit. Nu se băga în afaceri litigioase, oricât de mare profit i-ar fi adus.  Nimeni n-a avut ce să-i reproșeze vreodată. Nu și-a făcut averea dând țepe.

Tăcură amândoi, gândindu-se fiecare la altceva. Papanicolau derula în minte secvențele pe care le văzuse la toate televiziunile, în care reporteri precipitați anunțau lumii tragicul sfârșit al miliardarului Sakis Pascalidy într-un accident de elicopter. Cât trecuse de-atunci? Mai bine de un an, dacă nu cumva aproape doi.

– Nu mai țin minte unde s-a petrecut accidentul.

– Chiar deasupra mării. Elicopterul în care se afla se îndrepta spre insula asta.

– Ca să vezi…

– Nu mai fusese demult aici. Intenționa să-și ia o vacanță mai lungă. Vroia să facă și niște transformări.

– Când ați vorbit ultima oară cu el?

– Cu o zi înainte de accident. La telefon. După câte mi-a spus în ziua aia, avea gânduri mari cu insula asta. Nu i-am priceput prea bine proiectul, mi-a dat de înțeles că vroia să fondeze aici un fel de complex cultural, în care să adune elite mai puțin știute din toate domeniile literaturii și ale artei, urma să mai discutăm despre asta…

Papanicolau părea să-l asculte fără prea multă atenție. Fruntea lui încrețită îl arăta muncit de gânduri.

– Tabloidele au insinuat la vremea aia că ar fi putut fi vorba de o mână criminală.

Avocatul pufni cu dispreț.

– Tabloidele! Tabloidele inventează vrute și nevrute numai ca să se vândă. A fost un nenorocit de accident. Mai țineți minte ce s-a întâmplat cu un Concorde în 2000? Cel mai frumos avion din câte s-au construit vreodată începuse manevrele de decolare. Un cauciuc de la trenul de aterizare a explodat, nimerind pe o lamelă de titan căzută pe pistă de la alt avion. Aparatul s-a ridicat, dar o bucată din cauciucul ăla păcătos a lovit rezervorul de combustibil și l-a fisurat, și a rupt și un cablu electric, care a început să producă scântei. Trenul de aterizare n-a mai putut fi retras, aparatul n-a mai reușit să ia înălțime și s-a înfipt în flăcări într-un hotel de lângă Paris. Vedeți ce înseamnă ghinionul? Au murit peste o sută de oameni în accidentul ăla, din pricina unei blestemate de lamele de titan.

Din volumul cu același titlu în curs de apariție la Crime Scene Publishing