Insula iubirilor fără sfârșit

Daína Chaviano s-a născut in 1960, la Havana. Urmează cursuri de limba și literatura engleză la Universitatea din Havana. Studentă fiind, in 1980 câștigă primul concurs de literatură science-fiction organizat in Cuba cu volumul de povestiri “Los mundos que amo” (“Lumile pe care le iubesc”). Succesul instantaneu al cărții o propulsează pe Daína Chaviano pe scena publică. După absolvirea facultății, organizează primul cenaclu de literatură SF din Cuba, joacă in filme, realizează emisiuni la radio și scrie scenarii pentru televiziune. Publică in continuare romane și povestiri: “Amoroso planeta” (“Planeta iubitoare”, 1983), “Historias de hadas para adultos” (“Basme pentru oameni mari”, 1986) și “Fábulas de una abuela extraterrestre” (“Fabulele unei bunici extraterestre”, 1988). In 1991 Daína Chaviano fuge in Statele Unite, fapt care atrage după sine interzicerea cărților ei in țara natală. Se stabilește in Miami, unde lucrează ca ziarist și traducător pentru publicația El Nuevo Herald. Incepe să lucreze la cărțile din seria “Havana ocultă”, care include “Gata encerrada”(“Pisica in cușcă”, 2001), “Casa de juegos” (“Casa jocurilor”, 1999), “El hombre, la hembra y el hambre”(“Bărbatul, femeia și foamea”, 1998), distinsă in Spania cu Premiul Azorin pentru cel mai bun roman, și “La isla de los amores infinitos” (“Insula iubirilor fără sfârșit”, 2006), roman ales in 2007 cea mai bună carte de limbă spaniolă in cadrul Florida Book Awards și tradus până in prezent in 25 de țări. “Insula iubirilor fără sfârșit”este o saga ce explorează destinul unei femei, al familiei sale și al unui tărâm exotic și magic, binecuvântat și blestemat parcă in același timp, născut din impletirea aproape neverosimilă a trei culturi diferite: Cuba. Romanul va apărea la Editura Humanitas fiction, traducerea fiind semnată de Ana Maria Tamaș. Caridad se uită pe fereastră și văzu primii trecători. Dimineața lăsase rouă pe balustrada de lemn. Era ultima zi pe care și-o mai petrecea in casa aceea, unde ajunsese plină de speranță ;i in care visase că viața ei se va schimba, fără să bănuiască ce-i rezerva, de fapt, viitorul. . După inmormântarea lui Florencio se intorsese la prăvălie, hotărâtă să scoată la liman negoțul. Chiar dacă nu avea habar de cifre și abia dacă ințelegea literele, se descurcase să țină pe linia de plutire prăvalia cu produse coloniale, deși oferta de produse scăzuse destul de mult, ea fiind lipsită de iscusința răposatului ei soț, ce se tocmea până la obținerea prețului celui mai avantajos. In plus, negustorii ce aduceau produsele nu păreau să răspundă cererilor ei la fel cum o făcuseră cu Florencio. A trebuit să caute un intermediar, dar n-a fost același lucru. Poate că ar fi putut să rămână acolo, câștigându-și pâinea cu greu sau poate chiar imbogățindu-se, dar in cele din urmă se hotări să plece, din motive pe care niciodată nu i le-ar fi mărturist cuiva: spiritul bărbatului ei o urmărea. La tot pasul il auzea prin jur. Alteori ii simțea respirația in ceafă. Sau ii simțea parfumul, adus de vânt. De multe ori, observa că salteaua patului se lăsa sub greutatea unui corp ce se intindea alături de ea… Nu mai putu să suporte și se hotări să vândă totul. Cu banii urma să cumpere un alt local și să pornească o altă afacere. Poate un magazin cu articole pentru doamne. In dimineața aceea se trezi mai devreme ca de obicei. In jurul prânzului urma să vină notarul, pentru a semna niște acte. Tremurând de frig – căci se apropia iarna tropicală, de obicei umedă și pătrunzătoare -, aprinse lampa de petrol. Incă era intuneric in casă, chiar dacă străzile se limpezeau in lumini ce invăluiau obiectele in aureole aurite. Astfel luminat, orașul părea o fantasmă. Lumina tropicelui scălda insula ca intr-o vrajă; lucru pe care locuitorii săi abia il observau, prea copleșiți de problemele lor. Principala grijă a lui Caridad era fiica ei, o fetiță isteață care-și dorea să le știe pe toate, dar suprinzător de taciturnă. Femeia nu știa niciodată ce gânduri se nășteau in spatele privirii copilei, in care – asta, da – strălucea aceeași pasiune ca și a tatălui ei. Caridad așeză lampa pe podea și se aplecă să aprindă cuptorul cu lemne ca să incălzească apă. Privi cum flăcările mistuiau cărbunii, care se inroșeau până ce ajungeau să fie jar roșiatic, apoi jăraticul căpăta o culoare palidă, parcă vopsit in gri. Rămăsese dusă pe gânduri, privind acea metamorfoză, când deodată niște degete o atinseră pe umăr. Crezu că fetița ei se trezise și se intoarse spre ea. Strigoiul soțului ei, cu pieptul despicat de lovituri de cuțit și chipul plin de sânge, se arăta dinaintea ei. Scoase un strigăt și făcu câțiva pași inapoi, in mișcare răsturnă lampa de petrol peste flăcările din sobă. Metalul explodă in foc, iar petrolul transformă totul intr-un rug mistuitor, ce ieșea din lăcașul lui de piatră, ca să se intindă pe pereții bucătăriei. Ii arse ușor picioarele. Pentru câteva clipe se strădui să stingă flăcările, lovindu-le cu o bucată de pânză aflată la indemână, dar focul se inteți din pricina lemnului uscat. – Mercedes! urlă, luând-o la fugă spre camera fiicei sale care dormea. Mercedes! Fetița deschise niște ochi cârpiți de somn și speriați, fără să ințeleagă incă ce se intâmplă. – Scoală-te! răcni Caridad, smulgând cearșaful de pe ea. Arde casa! Când sosiră pompierii, prăvălia La Flor de Monserat era un morman de resturi fumegânde la care vecinii se uitau ingroziți și in același timp fascinați. Multe femei se apropiaseră de Caridad ca să-i ofere apă, cafea, ba chiar și ceva lichior, ca să-și mai revină, dar ea nu făcea decât să privească cu ochi goi, ruinele a ceea ce fusese toată avuția ei. La prânz, tot acolo se afla, așezată pe marginea trotuarului, legănându-se, parcă dusă pe altă lume, ținându-și picioarele intre brațe, in timp ce fetița ei o mângâia pe păr și incerca s-o imbrățișeze. In starea aceea o găsi notarul, ce privi câteva clipe dezastrul iar apoi se uită la cele două amărâte așezate pe trotuar, ca și cum n-ar fi ințeles că nenorocirea avea oarecum legătură cu el. In cele din urmă, scoase un oftat și, văzând că nu putea face nimic, se intoarse pe călcâie și plecă. Madame Ceci se trezise foarte binedispusă. Trecuseră acele nesfârșite zile călduroase de vară ce o indispuneau profund. In casă, toată lumea dormea. Se hotări să profite de vioiciunea pe care o simțea atât de dimineață ca să se ducă până la prăvălia Flor de Monserat și să dea comanda obișnuită. Fără să bage in seamă trăsurile goale care treceau pe lângă ea, o luă pe jos. Era plăcut să te plimbi in aerul curat, profitând de briza aceea răcoroasă, aproape de gheață. La cei șaizeci și ceva de ani, părea o femeie de doar cincizeci, căreia unii ii dădeau numai vreo patruzeci; și avea o siluetă atrăgătoare pe care multe fete de douăzeci de ani o invidiau. Era un model de frumusețe pe acele meleaguri care chiar nu duceau lipsă de femei frumoase. Merse incet ocolind bălțile de pe trotuarul pavat cu pietre. Mult inainte de a ajunge, in aer se simțea miros de ars căruia nu-i dădu nicio atenție, până ce nu trecu colțul străzii și descoperi nenorocirea. Rămase câteva clipe impietrită și copleșită privind ruinele provocate de incendiu. Apoi le văzu pe cele două ființe chircite in fața scheletului clădirii și se apropie de ele, cu un gest de smerenie. – Doña Caridad, o chemă in șoaptă, fiindcă nu indrăznea să o salute cu “bună dimineața”. Femeia iși ridică privirea, dar nu putu să articuleze nici un cuvânt. Doar după ce se uită din nou inspre ceea ce fusese casa ei, spuse cu glas stins: – Azi n-am săpun. Cecilia iși mușcă buzele și se uită la copila ce stătea strâns lipită de mama ei. – Ai unde să te duci? Femeia clătină din cap. Cecilia chemă trăsura care se oprise la colț. – Hai să mergem, ii spuse, aplecându-se ca să o ajute. Nu puteți să rămâneți aici. Fără să se impotrivească, Caridad se lăsă purtată până la trăsură. Madame Ceci ii spuse birjarului unde să meargă, iar acesta dădu bice cailor care o porniră in galop inspre mare, dar nu ajunseră niciodată acolo. După ce străbătură câteva străzi, o luară la stânga și se opriră intr-o mahala liniștită. Un bărbat ce le văzu de pe trotuarul opus traversă strada. – Frumoaso, câți bani ceri? intrebă lipindu-se de Caridad. Pentru prima dată după prăpăd, femeia iși veni in fire. Ii dădu un brânci bărbatului, că aproape il trânti la pământ. Acela se repezi la ea ca și cum ar fi vrut s-o lovească, dar madame Cecili, interveni. – La ora asta nu-i deschis, Leonardo. Iar ea nu se vinde. Felul semeț de a se purta al Ceciliei fu suficient ca bărbatul să se dea inapoi. – Imi pare rău, șopti Cecilia, in timp ce deschidea ușa. Caridad stătu la indoială câteva clipe, dar in cele din urmă trecu pragul. Inăuntru nu văzu nici salon și nici sufragerie, ci o curte enormă inconjurată de o galerie cu patru laturi acoperite și cu uși de jur imprejur. Pe mobile, imprăștiate peste tot, zăceau tot felul de straie femeiești. Și deodată iși aminti cum o cunoscuse pe femeia aceea. – Atunci săpunurile erau pentru… rosti fără să știe cum să continue. Madame Cecilia o privi o clipă. – Credeam că știi, spuse. Am o casă de rendez-vous. Nu avea de ales. Ori strada, ori acel bordel. Madame Ceci le găzdui in singura odaie goală, unde locuise o târfă ce dispăruse fără urmă. In fiecare după-amiază mamă și fiică se inchideau in cameră. Numai dimineața ii dădea Caridad voie fetiței să iasă să se joace in curte, in timp ce ea se incăpățâna să muncească drept servitoare. Dar Cecilia avea deja o femeie care se ingrijea de curățenie. Caridad se folosea de orice moment de neatenție al aceleia ca să măture, să spele vreo rufă ce fusese uitată sau să curețe. Femeia se plânse la madame Ceci, crezând că avea de gând să-i ia locul. – Mai bine ai munci cu clienții, ii propuse intr-o după-amiază. Te-aș lăsa să-i alegi tu. Știu că vii din alt mediu și nu ești obișnuită. – N-aș putea s-o fac. – Ești mai frumoasa decât oricare dintre fetele de-aici. Știi cât de mult ai putea să câștigi? – Nu, spuse din nou Caridad, și apoi ce exemplu i-aș da eu fetei mele? E aproape o domnișoară. Cecilia oftă. – Imi pare rău că trebuie să ți-o spun, dar, dacă nu muncești, nu vei putea să rămâi aici. De luni de zile nu folosesc camera in care stați, și asta inseamnă bani pierduți. Am deja două fete care vor să vină. – Imediat ce o să am o slujbă, voi putea plăti pentru cameră. Lumea are nevoie de servitoare… – Nimeni nu vrea copii străini in casă, ii zise madame Cecilia. Caridad o privi inspăimântată. -Aș putea… aș putea… – Iți ofer ceea ce nu am oferit nici uneia; să-ți alegi clienții… Crede-mă, asta o să-ți urce prețul. – Nu știu, ingăimă. Lasă-mă, să mă gândesc. – Nu-ți fie frică. Sunt in meseria asta dintotdeauna și nu e chiar așa de rău cum se aude. – Dintotdeauna faci asta? – De când eram o fetiță. – Ce spui? zise fără să-i vină să creadă. Și cum s-a intâmplat? – Trăiam in mahalaua Loma del Ángel și mă jucam pe străzi zdrențăroasă, fără casă, fără familie, supraviețuind cum puteam. Incepuseră să-mi crească sânii, dar eu nu-mi dădeam seama. M-a luat de pe stradă o femeie care mi-a vândut virginitatea in schimbul unei averi, și iată-mă: incă n-am murit, râse madame Cecilia delicat. Și, uite, mi-a mers așa de bine, că am ajuns să fiu personaj de roman. – De roman? repetă Caridad care nu ințelegea cum putea cineva să apară intr-o carte. – Când vagabondam pe străzi, a dat peste mine un avocat ce renunțase la cabinetul său de avocatură, ca să se facă profesor. De fiecare dată când mă vedea, mă striga și-mi dădea câțiva bănuți sau bomboane. Cred că se indrăgostise de mine, chiar dacă eu n-aveam decât doisprezece ani, iar el mergea pe treizeci. După ce-am fost dusă la bordel, nu l-am mai văzut, dar mai târziu am aflat de la un client că profesorul scrisese un roman și că protagonista se numea la fel ca mine. – In roman iți povestea viața? intrebă Caridad brusc interesată. – Firește că nu! Nu știa nimic despre mine. Eu și Cecilia Valdés din carte ne asemănăm doar prin nume și prin faptul că amândouă am hoinărit prin zona Loma del Ángel. – Ai citit romanul? – Mi l-a povestit un client. Doamne Sfinte! Câte lucruri a mai inventat don Cirilo! In carte, eu eram o fată nevinovată, pe care o inșelase un băiat alb și bogat și de care eu mă indrăgostisem, iar la sfârșit aflăm că suntem pe jumătate frați. Ce lucru pervers! In cele din urmă, băiatul bogat plătește cu viața, fiindcă un negru gelos il impușcă la ieșirea din biserică taman când se căsătorea cu o domnișoară din inalta societate. Eu imi pierd mințile și ajung la balamuc… Cum or putea să inventeze atâtea aiureli scriitorii ăștia? se incruntă, lăsându-se pradă gândurilor. Mereu am crezut ca sunt cam nebuni. – Și nu l-ai mai revăzut niciodată? – Pe don Cirilo? L-am intâlnit din intâmplare, intr-o zi. Fusese inchis, cred că din motive politice, și plecase din țară; dar s-a intors după o amnistiere. Am aflat că eu fusesem marea dragoste a vieții lui, chiar dacă nu ne sărutaserăm niciodată. Nu m-a lăsat in pace până ce nu i-am dat adresa. Și, inchipuie-ți, a venit de mai multe ori la bordel ca să mă caute. – Și l-ai primit? – Ce, eram nebună? Ii povestisem toată tărășenia patroanei de dinainte, care s-a speriat mai rău ca mine. De fiecare dată când venea, ii spunea că sunt ocupată. Niciodată n-am vrut să mă-ncurc cu bărbați ciudați. Dar intr-o zi, ne-am ciocnit nas in nas pe stradă și mi-a fost milă de el. Așa s-a intâmplat că am acceptat să mă invite la cină. A venit să mă vadă inainte de a pleca la New York. S-a intors apoi de câteva ori la Havana și mereu imi aducea flori și dulciuri, de parcă aș fi fost mare cucuoană. Ultima dată l-am văzut acum trei ani. Avea peste optzeci de ani, și chiar și așa tot a venit să-mi aducă un buchet de trandafiri. – S-a intors la New York? – Da, și a murit aproape imediat… Dar viața e ciudată. Iți amintești de tânărul acela care te-a acostat, când ai venit aici? – Da. – Se numește Leonardo, la fel ca domnișorul alb din roman. La câteva zile după moartea lui don Cirilo și-a făcut apariția la ușa mea. Voia să il servesc, dar la vârsta mea nu mai sunt dispusă să fac astfel de lucruri. A venit de nu știu câte ori și de fiecare dată pleacă supărat de refuz, și nu intreabă de celelalte fete. Uneori, cred că este spiritul lui Cirilo sau un blestem pe care mi l-a lăsat odată cu romanul ăla al lui… In fine, acum e obsedat de mine. Madame Cecilia păru că-și revine din visare și se lovi peste frunte. – Cum de nu mi-a venit ideea asta până acum! Cărui zeu te inchini? – Lui Oshún . – Trebuie să-i aducem o jertfă. O să vezi că o să te elibereze de frica asta față de bărbați. Caridad stătu pe gânduri câteva secunde. Nu știa dacă să o refuze in continuare sau s-o lase pe femeie să facă ce avea de gând. Nu credea că vreun zeu ar putea s-o facă să uite de scrupulele ei, dar nu spuse nimic. Poate că ritualul i-ar fi dat timp să se gândească la ce avea de făcut. Un singur lucru o frământa. – Nu vreau să afle Mechita ceva. – O vom face la miezul nopții, când ea doarme. Dar Mercedes nu dormi in noaptea aceea. Un lălăit monoton și sacadat ii alungă somnul. Se strecură jos din pat și văzu că mama ei nu era acolo. Deschise ușa incet, văzu scânteierea lunii ce scălda curtea pustie. Urmând sunetul glasurilor inaintă pe un hol până la o fereastră prin care pătrundea o lumină galbenă, tremurândă. Fără să facă zgomot, trase un scaun spre geam și se urcă pe el ca să privească. Intr-un colț, o bătrână știrbă se legăna in ritmul incantației sale, in timp ce madame Ceci turna un lichid vâscos pe creștetul unei femei dezbrăcate. Parfumul pătrunzător al mierii o izbi. Nectarul florilor, cum ii spunea mama ei, folosind aceleași cuvinte ca și Dayo, bunica sclavă, făcea ca pielea să-i strălucească. – Oshún Yeyé Mor”, regină de os domnesc, torn mierea aceasta peste trupul fiicei tale și te implor in numele ei, să o ajuți să te slujească, spunea madame Cecilia, mișcându-se imprejurul femeii ce stătea nemișcată. Ea vrea să fie puternică, vrea să fie liberă, ca să poată iubi. Te implor, Oshún Yeyé Kari, despovăreaz-o-o de sfiiciune, fă-o să nu-i fie frică și nici rușine… O undă de aer abia perceptibilă, ca și cum cineva ar fi deschis intr-un colț o ușă, făcu să pâlpâie flăcările lumânărilor. Femeia, care până in clipa aceea stătuse nemișcată, tresări și-și trecu mâinile peste pulpe, ungându-și coapsele cu miere. Mercedes nu putea să-i vadă chipul, chiar dacă luna iși arunca razele asupra ei prin fereastră. – Oshishé iwáaa ma, osishé iwáaa ma omodé ka siré ko bará bi lo s”oo… murmura bătrâna negresă cu vocea gâtuită, in timp ce femeia râdea incetișor și se mișca in ritmuri voluptoase și ciudate. Madame Cecilia se indepărtă de ea. Acum glasul african ancestral schimba ritmul de dinainte intr-unul senzual și vioi asemănător salturilor unui animal. Femeia dezgolită se arcui și gemu. – E a ta, Leonardo, spuse madame Cecilia.

Din romanul cu acelasi titlu in curs de aparitie la Editura Humanitas fiction. Traducere de Ana Maria Tamaș.