Internetul dinauntru

La inceput totul era centralizat. Marile calculatoare – fie supercomputere, fie mainframes – stateau in sali special construite, climatizate, in care nu intrau decat operatorii in halate albe. Datele si programele erau introduse pe cartele si pe benzi perforate iar rezultatele (listinguri) erau ridicate de la un ghiseu.

Apoi au inceput sa se raspandeasca terminalele. Mai intai in preajma calculatorului, apoi tot mai aproape de utilizatori, in birouri. Aceste terminale constau dintr-un display si o tastatura insa incorporau foarte putina “inteligenta”, fiind in intregime controlate de computerul central. Acesta rula toate programele, dar marele salt era adus de caracterul interactiv. In acest mod, chiar si nespecialistii foloseau programele specializate.

Primul adevarat “calculator personal” – Apple Macintosh – a fost lansat la inceputul lui 1984 printr-o campanie care a devenit un studiu de caz clasic in istoria publicitatii. Spotul inaugural se baza pe romanul lui Orwell 1984 si prezenta o multime cenusie, uniformizata, aliniata, privind intr-o stare semi-hipnotica pe un ecran imens discursul despre unificarea gandurilor rostit de Big Brother (de fapt, calculatorul central). In sala irumpe o atleta intr-un sort rosu-aprins care arunca ciocanul in marele ecran. Pe fundalul exploziei eliberatoare se titreaza: Pe 24 ianuarie, Apple va lansa Macintosh. si veti intelege de ce 1984 nu va fi ca “1984”. si intr-adevar, Machintosh a fost scanteia unei revolutii care avea sa schimbe lumea.

Raspandirea calculatoarelor personale a adus o adevarata frenezie a descentralizarii. Ceea ce era, la urma urmei, cat se poate de firesc avand in vedere ca erau definite ca instrumente menite sa sporeasca productivitatea individuala. Cata vreme munca era individuala totul era in regula, dar cand se punea problema colaborarii lucrurile se complicau. A fost nevoie de legarea computerelor in retele locale. Intr-o prima faza, aceste retele vizau in principal partajarea unor resurse, in principal fisiere si imprimante, si cateva servicii colaborative elementare printre care posta electronica.

Dar complicatiile au continuat sa apara. In prima faza, PC-urile nu prea interferau cu marile calculatoare (chiar daca li se spunea “mini”, tot mari erau), care continuau sa ruleze aplicatiile vitale. O prima idee a fost ca PC-urile sa preia si rolul vechilor terminale: era nevoie doar de un banal program care sa emuleze functionalitatea terminalului numit – nu fara o nota de dispret – “prost”. Dar apoi, pe masura ce PC-urile deveneau tot mai puternice, ideea de a dezvolta aplicatiile vitale direct pentru retele de calculatoare personale a castigat tot mai multa popularitate.

La inceput a fost un program de administrare a bazelor de date numit dBase, imitat de numeroase altele. Avantajul era ca aceste programe erau relativ simple si permiteau si dezvoltarea interfetei cu utilizatorul. Dezavantajul era ca functionau in regim de partajare a fisierelor (file sharing), ceea ce punea probleme atunci cand mai multi utilizator foloseau aceleasi fisiere – situatie tipica pentru aplicatii de intreprindere. Astfel incepe epopeea re-centralizarii.

Prima faza a re-centralizarii a vizat programele de administrare a bazelor de date. Programele de gen dBase erau potrivite pentru uz individual, dar cand mai multe aplicatii accesau aceleasi date, acestea erau transportate practic catre statiile locale, aglomerand reteaua. Serverele de baze de date functioneaza altfel: asteapta de la aplicatiile client din retea comenzi SQL pe care le proceseaza pe masina pe care ruleaza si expediaza catre client doar rezultatele. Un server de baze de date administreaza centralizat datele si deserveste aplicatii diverse.

Acest prim model a capatat denumirea de “client/server” si se baza pe o diviziune relativ simpla a muncii: serverul de baze de date se ocupa de stocarea, actualizarea si regasirea datelor, in vreme ce programele client se ocupau de logica aplicatiei si de interfata cu utilizatorul (logica prezentarii). Problemele insa nu s-au lasat asteptate. O prima complicatie viza modalitatile prin care aplicatiile client se conectau la serverele de baze de date. Evident, fiecare producator incerca sa-si impuna propriile standarde, asa ca s-a nascut o adevarata industrie a softurilor de compatibilizare, numite generic middleware.

Mai grava era insa cealalta problema. Deoarece programele client cuprindeau logica aplicatiei – deci implementau “regulile afacerii” – exista riscul ca diverse aplicatii sa implementeze diferit aceleasi reguli. Existau trei variante de abordare a acestei probleme. Prima era administrativa: se impuneau metodologii mai stricte, care impuneau documentarea minutioasa a acestor reguli, astfel incat aplicatiile sa le implementeze consistent. O a doua abordare viza implementarea regulilor afacerii la nivelul bazei de date, prin intermediul asa-numitelor proceduri stocate. Insa cea care s-a impus a fost introducerea unui nivel intermediar intre baza de date si aplicatiile client, nivel care sa implementeze unitar logica aplicatiei. Astfel, aplicatiile client se ocupau doar de logica prezentarii, utilizand serviciile furnizate de serverul de aplicatie. Acesta, la randul sau, utiliza serviciile de administrare a datelor furnizate de serverul de baze de date. Acest model a capatat si un nume, care a fost multa vreme la moda: client/server multi-tier. Esenta este clara: tot ce este important se centralizeaza.

Insa in vremea aceasta s-a petrecut extraordinara expansiune a Internetului si mai ales a Web-ului. Pe langa toate beneficiile pe care ni le-a adus, aceasta expansiune a avut insa un efect tehnologic mai putin vizibil, dar de o importanta imensa: impunerea unor standarde unanim acceptate. Ecuatia elementara a Internetului este simpla: sa vezi Reteaua si sa fii vazut din Retea, iar pentru asta trebuie sa te aliniezi standardelor. Asa se face ca TCP/IP, HTTP, HTML, CGI si multe altele au devenit universale. Fiind atat de raspandite, s-au creat numeroase aplicatii bazate pe acestea, preturile au scazut iar in fata presiunii, marii producatori s-au aliniat. Asa se face ca, de exemplu, s-a ajuns la situatia ca imensa majoritate a retelelor locale au adoptat protocolul TCP/IP.

Ideea a venit de la sine: daca tot am o retea locala TCP/IP, de ce sa nu folosesc aplicatiile din Internet si in interiorul companiei? Rolul programelor open source a fost extrem de important in aceasta schimbare de paradigma. Din clipa in care Sendmail a patruns in interiorul companiilor, sistemele proprietare de posta electronica s-au vazut condamnate la disparitie. In scurt timp toata mesageria electronica a adoptat standardele Internetului.

Mai era doar un pas: Web-ul intern. N-a fost greu: serverul HTTP numit Apache era deja un produs matur (si gratuit!) iar ideea era veche – la urma urmei, Web-ul a fost creat initial pentru a deservi o institutie (CERN). De aici, lucrurile evolueaza simplu. Serverul de Web devine nodul central al universului informational al intreprinderii, deci un portal intern se impune. Aplicatiile sunt la randul lor inghitite de acest pol. Totul migreaza spre tehnologiile web.

In fata evidentei, Larry Ellison – presedintele firmei Oracle si unul dintre evanghelistii modelului client/server – a fost pus in jenanta postura de a admite: “modelul client/server a fost o greseala”. Insa industria informatica pare sa nu poata trai fara cuvinte magice, fara buzzwords, asa ca a fost imediat inventat unul: intranet. Internetul dinauntrul organizatiei.

Si povestea re-centralizarii nu se termina aici. Mai mult chiar, se parte ca de-abia a inceput…