Interogatoriu în depărtare/ de Václav Havel

Dacă, din toată creația lui Václav Havel – scriitor, dramaturg, președinte al Cehoslovaciei și al Republicii Cehe (1990-2003), nominalizat la Premiul Nobel pentru Pace – ar rămâne numai această carte, urmașii noștri ar avea un tablou extraordinar al Cehoslovaciei anilor 1960, 1970 și 1980.

Considerații despre viața politică, dar nu politică propriu-zis, despre economie – fără a fi o carte de economie –, despre teatru și viața din teatru, despre literatură, despre disidenți și cum se face disidența, despre artă, despre filozofie, despre criza lumii contemporane, despre cum să suporți anii de închisoare, despre viață și despre moarte, despre iubire și Dumnezeu.

Rareori o carte ce tratează probleme atât de diferite, aparent haotice, fără un liant logic, poate deveni un fel de roman palpitant de aventuri interioare, de căutări, de eșecuri și de reușite. Am spune, o carte totală, o carte despre tragedie și speranță, despre disperare și despre bucurie, o carte – așa cum spune însuși Havel – despre o identitate umană.

Cartea ar trebui să aibă o valoare inestimabilă pentru noile generații, pentru cei care nu au cunoscut acei ani și pentru care totul a devenit istorie, pentru cei care citesc ori află despre acea perioadă istorică tot așa cum citim noi toți despre Primul Război Mondial: nu am trăit acele timpuri, dar, inevitabil, ne interesează, ne fac să căutăm un sens al istoriei.

1

Cum vă aduceți aminte astăzi, când vă apropiați de cincizeci de ani de viață, de copilăria dv., când ați privit pentru prima oară cunoscuta familie Havel, așa-numită „burgheză”? Dacă se pronunța pe atunci numele Havel, aproape orice ceh se gândea la Lucerna și la Barrandov, așadar avea în minte o sală de spectacole și un atelier cinematografic.

Este adevărat, provin dintr–o „familie burgheză”, poate chiar dintr–una aparținând „marii burghezii”. Mai întâi faptele.

Stră–străbunicul meu din partea tatălui era un cunoscut morar praghez. A avut nouă fiice, astfel încât și–a împărțit toată averea ca zestre. Străbunicului meu – unicul său fiu – nu i–a mai rămas nimic. A luat totul în serios, ceea ce însemna că era pe jumătate muncitor, pe jumătate funcționar. Ca atare, dacă nu cumva mă înșel, a căzut de pe culmea nobilimii mijlocii în valea proletară. Cu toate acestea, fiul său – bunicul meu din partea tatălui – a urcat din nou: a studiat arhitectura, a împrumutat niște bani pentru a pava nu știu ce piață, ajungând astfel antreprenor în domeniul construcțiilor. După aceea, a făcut tot felul de construcții minunate în stilul „secese” și, în primul rând, palatul Lucerna, prima construcție de beton armat din Praga.

Făcea lucruri pe care azi le fac zeci de oameni: de la proiectele arhitectonice și note de plată până la dirijarea lucrărilor pe șantier, de la management până la nu știu ce. A aparținut deci primei generații de autentici capitaliști, de burghezi, fiind și prima generație de autodidacți care a fondat o firmă familială, pornind de la nimic și ajungând foarte sus. Lui îi suntem recunoscători pentru fundamentul burghez, el fiind cel care a ridicat familia noastră la statutul de „clasă burgheză”.

Tatăl meu a continuat această activitate, a cumpărat un deal pustiu în apropiere de Praga, construind acolo un cartier de vile numit Barrandov. Tot acolo a construit și terase care apoi, împreună cu Lucerna, au aparținut familiei noastre sub numele de „Întreprinderile de restaurare Lucerna și Barrandov”. Unchiul meu, fratele tatălui, s–a dedicat încă din tinerețe filmului, a construit la Barrandov ateliere de film, devenind – în perioada interbelică și în timpul războiului – principalul „magnat de film”.

În ce măsură și mama se trage dintr–o familie burgheză îmi este greu să precizez: tatăl ei, Hugo Vavrečka, provenea dintr–o familie săracă din Silezia, practicând însă vreo nouă meserii: redactor la Lidové Noviny în probleme de economie națională, ministru plenipotențiar în câteva țări (câteva zile a fost chiar ministru), unul dintre directorii fabricilor Baťa, ocazional, scriitor (între altele, a scris și cunoscutul Lelíček, pe care apoi, prin intermediul versiunii cinematografice, l–a acoperit de glorie Vlasta Burian). Amănunte despre familia mea, despre unchi și despre alte ramificații, puteți citi – dacă vă interesează, firește – în amintirile, în șase volume, scrise de tatăl meu (deja apărute în versiune samizdat).

La sfârșitul anilor 1970, împreună cu fratele meu și cu soția mea, l–am convins pe tata să scrie aceste amintiri, mânați – mai ales – de motive „terapeutice”: știam că, dacă cineva are zile multe de trăit și este proaspăt la minte, atunci trebuie să muncească – în acest fel i–am dat de lucru tatălui, care se apropia pe atunci de optzeci de ani. De aici a rezultat o carte în multe privințe minunată și utilă (despre care a scris un frumos eseu Eva Kanturková).

Din paginile cărții se poate deduce cu ușurință faptul că imboldul în activitatea tatălui meu (și, de altfel, și a bunicului) nu a fost reprezentat de mult trâmbițata patimă capitalistă după bani și după plusvaloare, ci – pur și simplu – de spiritul întreprinzător înnăscut, dorința de a crea ceva. (Între altele, prin construirea atelierelor Barrandov, tata s–a îndatorat pentru tot restul vieții, nefiind deci milionar – judecând cel puțin după faptul că, după război, nu a trebuit să achite acele „datorii de milionar”). Este înduioșător felul cum, în aceste amintiri, el se scuză lumii în detaliu, că în era întreprinzătorilor particulari nu i–a rămas altceva decât să facă totul de unul singur. Dar, pentru a nu intra în prea multe amănunte: tata era, pur și simplu, un om minunat și amabil, în ciuda faptului că era un capitalist și un burghez. Aceasta nu înseamnă, desigur, că eu – ca fiu de burghez – m–am identificat întru totul cu specificul nostru „burghez”, ci l–am luat ca atare, așa cum este, mi l–am însușit fără alte comentarii.

Din volumul cu același titlu apărut la Meteor Press Publishing. Traducere din limba cehă de Sorin Paliga. Cartea a fost lansată ieri la Târgul Bookfest