INTERVIU/ Radu Mihăileanu: „Actorii români sunt cei mai buni din lume!”

Am văzut “Concertul” lui Radu Mihăileanu (foto: Mediafax) in luna noiembrie a anului trecut, când filmul abia se lansase in România. Din sala plină, probabil că jumătate nu auzise până atunci de regizor; cam un sfert credea că a venit să vadă un film in limba română; iar restul rătăciților vorbeau despre cât de plictisitoare sunt filmele franțuzești. Insă la secvența finală, cea a Concertului pentru vioară al lui Ceaikovski, in sală s-a lăsat tăcerea. La sfârșit, după ultimele acorduri, o fată din primele rânduri a inceput să aplaude zâmbind, odată cu publicul din film – și s-a intrerupt la fel de brusc, probabil teribil de rușinată: locul aplauzelor este in sălile de concerte, nu in cele de cinema. Dar Radu Mihăileanu a realizat ceea ce mulți regizori români nu au reușit incă: o sală intreagă de cinematograf rămăsese fără cuvinte, după ce in timpul filmului râsese in hohote, oftase, tresărise și comentase in șoaptă. Dacă stau bine să mă gândesc, in “Concertul” chiar există o replică in care unul dintre personaje spune: “Nu sunt bune cuvintele, nu sunt folositoare”. De la Radu Mihăileanu am avut insă parte de multe cuvinte. L-am prins intre două plimbări, in holul hotelului unde era cazat, la sfârșitul lunii martie, când venise in România pentru decernarea Premiilor Gopo. “Concertul” a plecat de la Gopo cu patru din cele opt premii la care a fost nominalizat, printre care Premiile pentru cel mai bun montaj și pentru cea mai bună muzică originală. – Care sunt lucrurile pe care trebuie să le faceți, de fiecare dată când veniți in țară?
– Intotdeauna când mă intorc in România mă lovesc de problema timpului. Aș vrea să am suficient timp să imi văd toți prietenii, toată familia și chiar să am puțin timp să mă plimb. Asta imi place mie să fac când mă intorc in țară, să mă plimb pe străzi, eu cu mine, să privesc in jur, să știu că nu am altceva de făcut decât să umblu! – Acum v-ați plimbat?
– Am avut astăzi un piculeț de timp să mă plimb eu, cu mine insumi, singur, prin București, ca in timpurile vechi, când eram mai tânăr și când stăteam aici, in Capitală. Am pornit de la Piața Amzei – am inceput de acolo pentru că in zona aceea stăteam eu, intre Magheru și Dacia – și am fost până la Teatrul Evreiesc, incet-incet, pe jos; iar după aceea m-am intors aici, la hotel, tot pe jos. Deci a fost un voiaj scurt, până una-alta, dar superb! – “Concertul” a prins foarte bine la publicul român. Vă așteptați să aibă un asemenea succes când incă era in stadiu de proiect?
– Nu mă așteptam și nu e bine să te aștepți vreodată ca un film să meargă. Noi facem filmul pe care il vrem, cum il vrem! Visăm după aceea, visăm, da, pentru că facem filme pentru public, nu facem filme pentru noi inșine sau pentru familie! Dar, după aia, filmul e o magie si o surpriză continuă! Nici nu știm dacă actorul se scoală dimineața bine sau nu, dacă va fi bine la scenă, dacă noi vom avea inspiratie… Din fericire, in România a fost atât de bine primit de public! Dar și in lumea intreagă este foarte apreciat, de exemplu in Japonia, deja publicul i-a acordat un mare premiu la un festival. Și am văzut acolo japonezii plângând, ei, care niciodată nu vor să iși arate emoțiile! Deci este o poveste nemaipomenită! Și in Romania, e-mailurile care mi se trimit sau chat-urile pe Internet sunt incredibile! – Cum e publicul român, care e particularitatea lui?
– E călduros și asta mie imi place! E călduros, rămânând intelectual, dar nu intelectual greoi! Adică sunt oameni cultivați, dar călduroși și iși dau sentimentele ușor! Ceea ce scriu ei pe Facebook sau pe Internet e nemaipomenit, sunt niște cuvinte care merg drept la suflețel și imi fac bine. Și mulți mă cer chiar ca prieten pe Facebook, dar nu pot să ii accept pe toți, vă dați seama, Facebook-ul meu ar exploda! Dar așa, ii accept pe mulți, chiar dacă ii cunosc, chiar dacă nu, la intâmplare. Și oamenii aceștia imi trimit dup-aia niște mesaje incredibile! – In “Concertul” ați lucrat cu actori francezi, ruși și români…
– Am spus, de mai multe ori, că actorii români sunt cei mai buni din lume! Bine, am gustat acum, un pic, și actorii ruși, care nu-s răi nici ei! Dar venim cam de la aceeași școală! Bine, in România, avem un mic avantaj, că venim și de la școala rusească, adică de la școala rusească poloneză din est, care erau unele dintre școlile cele mai puternice de teatru, dar suntem și latini, adică ne-am inspirat și destul de mult de la italieni, de la Comedia del Arte și de la Moliere, deci avem o școală foarte puternică! Se vede, când lucrăm cu actorii români: avem foarte puțin de apăsat pe niște mici butonașe acolo! Deci direcția de actor din partea unui regizor este foarte micuță in cazul actorilor români, că ei știu totul dinainte și ne oferă posibilități incredibile și foarte subtile! Ceea ce e câteodată mai greu cu unii actori din Vest, unde școala e, din păcate, mai simpluță! In România sunt o groază de actori cu care am lucrat și care sunt nemaipomeniți: Vlad Ivanov, care e un geniu și care, intre noi, e cel mai mare dansator din lume, ceea ce nu se știe – dacă vă duceți cu el la ceaiuri sau in discotecă, ăsta dansează tot! Mare actor, mare, poate face orice! Deci in “4, 3, 2” e incredibil de rău, la mine face comedie, la Corneliu (Porumboiu, n.r.) face intre cele două – e imens! Poate unul dintre cei mai mari in România de azi! Răzvan Vasilescu este un geniu, Mișu Călin, Luminița (Gheorghiu, n.r.) e incredibilă, Maia Morgenstern, sunt o groază! Pe timpuri, cu Beligan am lucrat, Morar era incredibil, Dinică, incredibil! Maria Dinulescu e incredibilă, fata asta va fi una dintre cele mai bune actrițe din lume! Are energie, are subtilitate, are tot! Imi cer iertare, dar pe actorii tineri, din telenovele, nu prea ii știu. Nu inseamnă că telenovela e vulgară sau că trebuie privită cu un ochi mai desconsiderator. Sunt sigur, ca peste tot in lume, că uneori unii mari actori debutează in telenovele! – Acum vă văd foarte calm. Totuși, cum se lucrează cu dumneavoastră? Deveniți un om nervos, un căpcăun cu actorii, țipați la ei?
– Se zice că sunt un dictator, pe undeva! Adică știu ce vreau și până nu-l obțin, nu mă las! Dar nu mă las cu duioșie, când se poate! Când nu se poate, trebuie să pun o mănușă de piele intr-o mână mai tandră! Bineințeles, incerc intâi totul prin discuții, prin duioșie, prin idei intelectuale. Regizorul este, totuși, un căpitan de vapor care trebuie să ducă trupa și psihologic, și tehnic! Dar dacă intr-o situație ne rămâne jumătate de oră de filmare și avem trei cadre foarte importante de făcut iar unii dorm, trebuie să ii trezesc: ăsta e destinul! Niciodată insă nu cred că un film este mai important decât o viață! Asta e limita pe care o am in creierul meu: niciodată nu voi incerca să manipulez un actor in acest fel sau să ii cer ca viața lui să fie in primejdie! Au fost, totuși, momente de sublim, unde te intrebi, psihologic, dacă ai dreptul să impingi actorul mai departe, să il manipulezi ca să scoți tot ce e mai bun din el! Și iți răspunzi că da, că trebuie să faci asta! De exemplu, cu Melanie Laurent, la “Concertul”, in scena din concert, de la sfârșit, a trebuit să o imping un pic mai departe, ca miracolul să existe in ochii ei! Și aici am trișat un pic: convenția era ca la fiecare 30 de secunde să dau stop la cameră, să tai, pentru ca ea să iși aducă aminte mișcările de la vioară și interpretarea melodiei. Insă, văzând că știa foarte bine să cânte la vioară, am intrebat-o pe profesoara ei: “Crezi că știe, dacă nu tai timp de șase-opt minute, să cânte in continuare, fără să ii spunem că vom face asta?” Pentru că știam că muzica avea să o incarce mai mult – tăind la fiecare 30 de secunde, prea revenea pe pământ și se vedea asta. Adică nu putea să zboare așa cum voiam eu să zboare, să se inalțe! Și știam că muzica o va inălța, dacă va uita că trebuie să spunem “Stop!” la fiecare 30 de secunde. Așa că am făcut acest experiment: in primul rând nu am tăiat timp de vreo șase-opt minute; iar in al doilea rând, inainte de a spune “Acțiune!” i-am zis o chestie secretă, intre noi doi, la ureche, despre care știam că o să o emoționeze și o s-o destabilizeze in bunul sens al cuvântului. Și a fost sublim! După opt minute, când am tăiat, Melanie aproape că a căzut, și-a pierdut firea, bineințeles am prins-o in brațe și am auzit-o spunând că niciodată nu a trăit o asemenea transă de fericire! Mi-a spus că și-a pierdut conștiința, nu știa unde era, era ca un drog puternic, unde muzica, actorii, spectatorii, orchestra, plus ce i-am spus eu inainte, toate acestea au invăluit-o, au innebunit-o! Iar ceea ce a apărut pe ecran a fost suma tuturor acestor elemente. Știam că, așa cum se spune in engleză, eram “borderline”, că mergeam pe o muchie de cuțit, că s-ar putea să o destabilizez prost. Dar o urmăream! Până la urmă, asta este responsabilitatea regizorului, eu aveam ochii pe ea și știam că, dacă se duce intr-un nivel rău, trebuie să tai și să o salvez! – In “Concertul” l-ați cooptat și pe Căliu, de la Taraful Haiducilor din Clejani.
– Căliu e un geniu! Bine, eu ii urmăresc pe cei de la Taraf de Haidouks incă din 1992! Este poate cel mai mare grup țigănesc din lume, colindă lumea intreagă, iar eu și Căliu ne-am imprietenit acum mult timp! Eu i-am spus lui: tu o să joci in filmul meu! El nu mă credea. Insă am făcut un test cu el, pe video, și a fost nemaipomenit! Am avut insă o mare problemă, pentru că el in viața lui nu cântase muzică clasică. Așa că am luat o profesoară cu care s-a antrenat nebunește timp de trei luni de zile! El nu citește muzica, a invățat muzică după ureche, ca orice țigan, a invățat de mic, pentru că a avut vioara in mână de la un an. “Capriciul” lui Paganini este enorm, este foarte greu, iar camera era numai pe el, la Ceaikovski era in spatele lui Melanie Laurent, deci mult in cadru, așa că a trebuit să invețe și Ceaikovski, care era foarte greu, el fiind vioara intâi, nefiind solist. Insă a fost nemaipomenit! In trei luni, la București, a invățat tot, după ureche și uitându-se la degetele ei – nu pe note, pentru că, in continuare, nu citește notele! Este un tip extraordinar și un mare actor, iar ceea ce nu știe el este că il iubește camera. El are o față pe care camera de filmat o absoarbe intr-o manieră extraordinară! – Am ințeles că multe dintre filmele dumneavoastră sunt inspirate din fapte reale, din povești adevărate.
– Filmele mele sunt inspirate din povești adevărate. Eu am o pasiune mare, care e drogul meu: călătoresc mult. Poate pentru că pe vremea lui Ceaușescu, inainte, stăteam toți intr-o inchisoare și nu puteam ieși dintre acești patru pereți care erau frontierele noastre. Eram foarte bine in România, dar visam să mergem să ne intâlnim cu alți oameni, cu alte culturi, alte identități. De asta, călătoriile sunt drogul meu. In călătoriile astea, care de multe ori sunt călătorii de promovare ale filmelor mele, mi se intâmplă ca oamenii să vină la mine să imi vorbească despre film, dar știu că după jumătate de oră or să obosească. Și atunci or să inceapă să imi povestească viața lor. De multe ori s-a intâmplat să mă regăsesc in niște locuri insolite. Să vă dau un exemplu: in Africa de Sud am fost intr-un township, care inseamnă un cartier de la marginea orașului, foarte sărac, unde am făcut o proiecție și după aceea am intâlnit niște oameni excepționali. Foarte săraci, dar excepționali! Și am auzit niște povești incredibile. Deci de multe ori, eu pornesc de la asta: de la o poveste pe care am auzit-o. Și după aceea fac alte relații in imaginația mea și incep să scriu. Unele povești se pierd pe drum, pentru că poate nu sunt destul de puternice pentru a deveni film și nu vreau să plictisesc pe unii spectatori cu ele; altele mi se par atât de puternice, că mă consider uneori numai un simplu trecător care absoarbe o poveste, pe care o trece prin filtrul propriu și apoi o transmite celorlalti. Sunt un simplu mijlocitor. Insă de multe ori, se intâmplă să nu filtrez complet și să mai scap, in film, și multe din poveștile mele personale. Le amestec cu poveștile celorlalți și din amestecul ăsta omogen ia naștere noul film. In “Trăiește!” e foarte evident, e povestea unui mic etiopian pe care mama il trimite in Israel, invățându-l să le spună tuturor că este evreu! Ei bine, la un moment dat, și eu am decis să plec din România și să mă rup de cultura mea, de prietenii mei. Am plecat din România și am ajuns in Franța, unde eram la fel de străin și de dezrădăcinat cum a fost acest copil negru in Israel, unde toți erau străini, nu-l ințelegea nimeni, nici cultura lui, nici identitatea lui. Și el a trebuit să găsească in sinea lui un pod intre ceea ce era el și ceilalți. Eu aveam 22 de ani pe atunci, deci nu eram un copil. La 22 este, pe de o parte mai ușor, că ai o maturitate; pe de altă parte, este mai greu, pentru că ești mai puțin permeabil. Un copil se adaptează mai repede, și la o limbă nouă, și la tot; la 22 de ani e mai greu, că ai deja niște baze și ești mai rigid. – A fost greu să vă lăsați familia, să lăsați tot și să plecati din România?
– A fost greu, greu să imi las și familia, și prietenii. M-am izbit de un fel de perete care, de fapt, era imaginar. Nu era vina francezilor că acel perete exista; ei erau francezi, nu era ca și cum m-ar fi așteptat pe mine cu brațele deschise. Eu știam limba franceză aproximativ, o știam din lecturi, pentru ca tatăl meu a tradus operele lui Jules Verne sau Sartre in România, așa că eram inconjurat de cărți in franceză. Am fost doi ani la un liceu francez, așa că știam un pic limba, dar niciodată nu o vorbisem cu adevărat. Așa că atunci când am ajuns, parcă veneam de pe o altă planetă: franceza mea nu o ințelegeau deloc! Chiar acest lucru l-am transpus in filmul “Concertul”: unul dintre ruși vorbește franceza complet anapoda – așa vorbeam eu, de fapt, vorbeam o franceză din secolul XIX, arhaică, o franceză pe care ei nu o mai vorbesc deloc: limba franceză a evoluat intr-un secol și jumătate. Așa că, atunci când am ajuns pentru prima oară in Franța, eram decalat complet. Și, mai ales, eram decalat in creierul meu! Eu veneam dintr-o societate foarte prietenoasă, pentru că dictatura ne-a impus o chestie superbă: eram foarte strânși, eram foarte prietenoși unii cu alții, pentru că atâta aveam: sufletul nostru și sufletul celui de lângă noi. In Franța, insă, ei aveau alte distracții: prietenia avea locul ei, dar nu era atât de sus pe cât consideram eu că ar trebui să fie. Iar eu muream, că in Franța nu exista energia pe care o ceream eu, această energie a prieteniei! Ăsta a fost primul meu mare obstacol, pentru că eu eram obișnuit să dau mult, dar și să cer foarte mult, in același timp. Iar ei nu puteau să imi dea atât, așa că imi lipseau mult cei de acasă. Aveam o iubită, aveam prieteni și imi lipseau foarte mult, nu puteam să comunic cu ei! Am lăsat-o pe iubită in România, nu aveam incotro, trebuia sa fug! – De ce “trebuia”?
– Pe timpul acela, in România, devenisem un pic cam nebun! Aveam o trupă de teatru pentru care scriam eu piesele, care erau un pic cam primejdioase. și asta pentru că eu scriam piese care se intâmplau in secolul XV in Anglia, dar acolo existau, mereu, un rege și o regină, amândoi un pic cam nebuni, care semănau foarte bine cu Ceaușescu și nevastă-sa. Securitatea a inceput să se prindă, mai ales că jucam intr-o manieră ilegală. Trupa mea nu era legală, așa că jucam in amfiteatrele din facultăți. Securitatea a inceput să mă urmărească, să imi vorbească, așa că la un moment dat trebuia să o șterg! Știam că, având caracterul meu, un pic cam revoltat, având acest caracter pronunțat politic in toate piesele mele, știam că voi termina prost. Chiar și tata mi-a zis: “Tu pleacă, altfel o să ajungi in inchisoare sau nebun!” Așa că a trebuit sa plec! Mai ales că mă sufocam! Mă sufocam pentru că nu puteam să exprim ceea ce gândeam. A trebuit sa fug! – Vi se intâmplă câteodată să mergeți in sălile de cinema și să vă urmăriți filmele, fără să știe cei din sală că sunteți acolo?
– Nu, nu vreau să imi văd filmele! Când sunt proiecții, avanpremiere și sunt obligat să mă duc, mă uit la inceput un pic, ca să văd dacă sunetul și imaginea sunt de calitate bună. Dar și atunci imi spun: “De ce te zbați atât de mult, nu o să poți tu să controlezi asta in toate sălile din lumea intreagă!” Și vin apoi cu cinci minute inainte de finalul filmului, ca să intru in ambianța lui, să imi amintesc despre ce se vorbește, pentru că după aceea trebuie să răspund intrebărilor publicului. Nu vreau să mă mai uit la filmele mele, pe de o parte pentru că risc să descopăr defecte enorme și incep să imi spun: “Aoleu, aici ar fi trebuit să fac așa și pe dincolo!” și pe de altă parte pentru că, in acest timp, eu scriu noul film și știu că trebuie să mă detașez complet de cel de dinainte, ca să nu reproduc nimic, să nu incep să cred: uite, asta a mers, scena asta, tipul ăsta de regie, tipul ăsta de scriitură, hai să o reproduc. Asta este cea mai mare greșeală a oricărui regizor sau scenarist. Noi incercăm mereu să facem ceva nou, așa că trebuie să ne desprindem complet de ce ne-a plăcut sau de ce suntem legați sentimental. De asta nu vreau să imi mai văd filmele! După interviul cu Radu Mihăileanu, am mers să mai văd o dată “Concertul”. Voiam să il văd prin prisma poveștilor spuse de regizor – dar, mai ales, voiam să revăd momentul in care Melanie Laurent cântă la vioară in concert, in scena de la sfârșitul filmului, când Mihăileanu nu a vrut să spuna “Stop” la fiecare treizeci de secunde, așa cum era convenția, ci a vrut să o impingă pe actriță mai departe și mai departe. Și, in timp ce ea cânta la vioară cu lacrimi in ochi, eu mi-l imaginam pe regizor șoptindu-i profesoarei de vioară a Melaniei: “Să o mai lăsăm incă zece secunde… și incă zece secunde… și poate incă un minut… hai să nu tăiem acum… să o mai lăsăm câteva secunde in plus!”

A, și l-am găsit, bineințeles, pe Facebook. Unde este incredibil de activ!