Întîlnire cu mine/ de Daniel Cristea-Enache

Dacă, în Cartea cu fleacuri, Livius Ciocârlie se urmărește atent ca personaj și persoană publică pentru a se ridiculiza, efortul lui Gabriel Liiceanu, în această Întîlnire cu un necunoscut*, e de a-și lua în posesie personajul public și a-l destructura. La Ciocârlie, exteriorul, cînd nu e amenințător, dramatic și tragic prin dispariția unor prieteni, este nespus de comic. Diaristul folosește acest unghi pentru a ataca “fleacurile” fundamentale. Pentru Liiceanu, exteriorul a devenit în schimb neinteresant și chiar neimportant. Prezentul implicării și indignării civice a lăsat loc unui amplu trecut afectiv. Iar accentul s-a schimbat odată cu lenta, dar vizibila deplasare a centrului de greutate.

Una dintre temele de reflecție, în cartea de față, este “inadvertența dintre ideile susținute public și viața trăită”. “Actele vieții nu pot fi în răspăr cu actele gîndirii”, revine Liiceanu pe pagina imediat următoare, pentru ca, în alt context (dar într-o aceeași linie), să-i sancționeze pe acei “păcătoși patenți care perorează despre lucruri înalte” și care n-au putut vreodată face legătura între credința lor și viața lor. Or, un fel de revanșă a autorului nostru este ca în acest spațiu cucerit al scrisului liber, personal, intim și saturat de subiectivitate să apere, iar și iar, exact ideile susținute timp de două decenii pe scena noastră publică. Interiorul jurnalului nu ilustrează așadar altceva decît postura exterioară.

Gabriel Liiceanu nu joacă un rol ca oricare altul în afară, pentru a veni acum și a spune, ca Nicolae Manolescu în memoriile lui: era doar un rol, ca oricare altul… E vorba, la el, de același lucru și de aceleași valori, exprimate însă diferit, după lărgimea și textura mediului ambiant. Societatea românească e o lume veselă, dar nu foarte mare, nici prea largă tipologic, nici îndeajuns de complexă socio-politic și moral. Spațiul jurnalului compensează acest deficit. Tot ceea ce, în realitatea înconjurătoare, ne apare ca penibil-repetitiv, previzibil pînă la plictiseală, trece, în paginile eului, printr-un întreg proces de reflecție filozofică și refracție scriitoricească. E prea complicat acest alineat și puțin pretențioasă formularea? Atunci o s-o spun mai simplu. Scriind așa și nu altfel Întîlnire cu un necunoscut, autorul e foarte onest în ceea ce face.

A crede în ceva, a gîndi ceva, a simți ceva și a exprima ceva sînt, pentru alți subiecți, capitole complet diferite și separate. Jocul lor auctorial poate fi sclipitor pe cîte-o rubrică sau pe contradicția dintre conținutul uneia și al alteia. Gabriel Liiceanu tinde spre fuziunea acestor rubrici, iar “jocul” lui, ceva mai serios, e pe toate deodată. Deci nu “schizofrenie”, aceea necesară autorului de ficțiuni romanești, care construiește cîteva voci și mai multe personaje; ci integralitate și unitate. Din această perspectivă, el seamănă teribil cu un scriitor, altfel, credincios (Liiceanu, formal, nu e) și cu convingeri de stînga (ale lui Liiceanu sînt de dreapta). E drept că nici unul dintre ei nu a vrut să intre în PCR, cînd atîția au intrat. Mă refer la Valeriu Cristea. Citind Întîlnire cu un necunoscut, am avut sentimentul straniu că mă întîlnesc cu mine însumi, cu niște adevăruri, niște valori și niște lecții (date fără emfază și fără poză) primite demult…

Neavînd cum să știe aceste chestiuni intime din biografiile altora, autorul, se poate spune, a cîștigat într-o manieră eclatantă pariul pus cu sine în scrierea cărții. El a dorit, în punctul de plecare, să-și recupereze și să-și reintegreze eul public; să adauge la poza marțială ori inchizitorială, la imaginea de largă circulație a intelectualului care tot judecă, sancționează și taxează, realitatea mult mai bogată a unui ego complex și larg, poate chiar nu întru totul cunoscut de “proprietar”.

Plecînd însă din acest punct și procesînd sistematic autodevoalarea și descoperirea de sine, Gabriel Liiceanu reușește o uimitoare dublare a perspectivei. Cu cît vorbește mai consistent despre eul său privat și umbrit, cu cît analizează mai mult și mai adînc un interior intelectual-sufletesc, cu atît cititorul generic, pe deasupra generațiilor, se va recunoaște în aceste pagini. Deplasarea de la instrumentele filozofiei la cele ale literaturii își are explicația aici: “Mereu, în literatură, e vorba de paradoxul egoismului fecund: la capătul celei mai adînci incursiuni în tine are loc întîlnirea neașteptată cu celălalt. Nu sîntem niciodată atît de diferiți încît să încetăm să fim asemănători. Această sugestie a eului comun devine, prin intermediul unei extreme particularizări, tema oricărei cărți adevărate.” (p. 154).

Și totuși, cum ne întîlnim atît de frecvent în aceste pagini, de vreme ce toți ne plîngem de alienare și non-comunicare în lumea reală? Care este secretul acestei intersectări de profunzime ce anulează distanțele spațiale și temporale și răstoarnă complet “diferențele” și animozitățile de la suprafața socială? La acest punct, filozoful nu se mai poate abține și explică în felul lui: “Existențialii heideggerieni sînt «categoriile speciei umane», structurile de adîncime care ne definesc pe toți, indiferent de particularitățile noastre ca inși, indiferent de epocă, sex sau loc. (…) Spun toate astea pentru că fără ei nu se poate înțelege cum de un autor se poate întîlni în gîndul lui cu mii și milioane de cititori de-a lungul și de-a latul planetei și al istoriei. Scriitorii sînt reprezentanții fondului comun al omenirii, care, crezînd că vorbesc în numele lor, sfîrșesc prin a vorbi în numele tuturor. Și pentru că există «existențiali», nimeni nu poate fi perfect original. Din cauza asta jurnalele de autor, acolo unde se vorbește la persoana I, seamănă, din cauza asta trăirile sînt recognoscibile. Existențialii sînt reducții la unitate.” (p. 199).

Să fim atenți puțin și la registrul stilistic. Gabriel Liiceanu e unul dintre puținii noștri autori cărora le iese stilul înalt fără să alunece în ridicol – într-o cultură, preponderent, a zeflemelei și a “pamfletarilor zîmbitori”. Are un patos al ideilor ce nu cade niciodată în pateticul jenant al altora. Dar pe acest fond de seriozitate, de gravitate, de considerare a problemelor cu adevărat importante și de numire a lucrurilor “strigătoare la cer” (și aici îl taxez îndată pe cel ce crede în Bine, nu și în fundamentul lui transcendent: la care cer, oare, strigă lucrurile strigătoare la cer?), autorul ia o voită distanță de jargonul filozofic, de “păsăreasca” și “fumisteria” colaterale.

De altfel, el nu prea mai are încredere în filozofia speculativă, în filozofia “de cod” (cea care, “urcînd treptele abstracției, ajunge la un moment dat să macine vidul”). Domeniul abstracțiilor îl vrea completat, dacă nu substituit, printr-un teritoriu în continuă expansiune, al limbajului concret și al faptelor. A ajunge la o schemă filozofică e acum mai puțin relevant decît “să te miști liber printre cuvinte”. Între “cunoștințele muzeale” și “conținuturile de viață”, se vede din chiar formulările utilizate ce preferă autorul nostru. El va demasca și pretinsa gravitate a jurnalelor filozofice, ce se vor a fi întotdeauna “pline de idei” și, prin urmare, nu se ocupă de “fleacuri”. Dar tocmai pe aceste banalități se poate, uneori, problematiza. “Tresărirea” noastră, posibilă, în fața banalului îl face prețios. În această grilă, ce mai este banal prin definiție? Nimic. Ne-am întîlnit, pe altă cale, și cu “fleacurile” lui Livius Ciocârlie.

Cînd, onest rămînînd, Gabriel Liiceanu va împinge sinceritatea pînă la capătul expresiei, el va distruge inevitabil poza filozofică și morga bibliografică. Făcîndu-și un bilanț de traseu parcurs, de la vîrsta primă, a “spiritului pur” (ghilimelele cu tot cu ironia lor îi aparțin), și pînă la aceasta ultimă, subiectul aproape complet expus va fi de o amară duritate: “în cea de a treia vîrstă începi să înțelegi, fără să-ți fi propus anume să se întîmple asta. Cultura își pierde acum prestigiul de comerț snob cu «produse culturale». Bibliografiile îți fac greață și cu atît mai mult exhibarea lor, în măsura în care nu e vorba de întîlnirea cu alt autor în pasul comun al unei înțelegeri pe cont propriu” (p. 287). Și, pe aceeași pagină, sincer, sincer, încă o dată sincer – și devastator: “Bucuria de a ști că în cele din urmă am reușit să evadez din cușca cu miros de mucegai a filozofiei”.

Un fragment din marele său profesor de tinerețe, din mereu evocatul Noica, va fi citat acum ca un înscris premonitoriu, și aceasta tocmai fiindcă el schimbă raportul consacrat dintre teoretic și faptic: “Ceea ce ți-a adus maturizarea a fost capacitatea de a vedea generalul încorporat, în locul celui plutind, ca duhul peste ape, de la începuturi. (…) Teoretizezi mai mult cu faptele decît cu teoriile, de la un moment dat. O teorie nu spune decît ce spune, pe cînd un fapt poate radia, cu virtualitățile lui, pe o arie teoretică nespus de întinsă.” (p. 266). Nu mai e nimic de adăugat.

Decît că, pentru a valorifica acest nou raport, atît faptul cît și banalitatea ori mărunțișurile cotidiene trebuie “nițel” lucrate. (Simetric, o lectură care ar urmări numai picanteriile lui Liiceanu ar fi o lectură chioară.) Ele nu au valoare în sine, nici cognitivă, nici expresivă; dar prin efortul constant de a le selecta și grupa, a le alege și discerne, a le descoperi sau atașa o semnificație, pot deveni importante. E un cerc vicios. Importanța “mărunțișurilor” de care un “spirit înalt” refuză a se ocupa derivă din importanța pe care le-o dă un autor, crezîndu-le importante. Și care, crezîndu-le așa, ni le și descoperă astfel, atît în spațiul lui, cît și în al nostru. Într-adevăr, acest cerc vicios e ceea ce reușește să facă un scriitor adevărat (fie el de jurnale autoreferențiale sau de proză obiectivă), transformîndu-l în condiția de normalitate și chiar de existență a literaturii.

Amintiri și evocări, portrete de prieteni și caricaturi de adversari (nu-mi place că, precum în Ușa interzisă, mari scriitori ai noștri apar în paginile lui Gabriel Liiceanu exclusiv în ipostaze omenești compromițătoare, în timp ce un Constantin Noica e văzut mereu în lumina Operei lui), scene domestice, reflecții de mizantrop și lecturi întăritoare, pe această coordonată, din Cioran; veritabile “rostogoliri” în trecutul confiscat de comuniști și revendicat pe cont propriu; sincerități, așa zicînd, rusești și acidități de școală franceză; (auto)corecții și penalizări, cu exigență față de alții, dar și față de sine. Și toate, totul la un nivel ce face din această Întîlnire cu un necunoscut o carte de ținut minte multă vreme de acum încolo.

Dacă ar mai putea s-o citească, Noica, fostul profesor al fostului ucenic definitiv convertit la literatură, s-ar lua cu mîinile de cap.

*) Gabriel Liiceanu, Întîlnire cu un necunoscut, Editura Humanitas, București, 2010, 372 p.