Întoarcerea poetului (I)/ de Daniel Cristea-Enache

Nu e vorba neapărat că-i dedică, de pildă, un text lui Nichita Stănescu. Parcurgînd un Poem intitulat chiar așa, vom observa că el e de fapt foarte sorescian: “Pe zi ce trece se înmulțesc adresele pe care trebuie să le uit./ Pe zi ce trece se împuținează casele în care sînt primit ca un om onorabil./ Oho, dacă aș fi eu inginer,/ dacă aș fi eu doctor,/ dacă aș fi eu contabil…!/ Aș mai bea cincizeci de vodcă”.

Adevărata înclinare ceremonioasă către N. Stănescu se vede în altă parte, într-un Poem de dragoste (la Satu-Mare): “Ea are ochii încercuiți de gheruțe./ Ea are ochii încercuiți de țepi foarte dulci,/ Încît îți vine s-o legi și s-o culci/ într-un pat cu mămăruțe.// Ea e sălbatică și-i mereu gata-gata să sară/ și să muște și-i gata-gata să adoarmă la mijlocul săriturii./ Ea are capcane cu miere în jurul gurii,/ încît îți vine să tragi peste ea cearșaful pădurii./ Ea este verde și amară.// Ea este foarte blîndă, foarte frumoasă și foarte periculoasă,/ Cetățeni, n-o lăsați să iasă din casă!”.

Stănescu, Sorescu… Dar unde e Dimov? Iată-l, într-un așa-numit Poem ocazional: “Era într-o joi. Purtam atela/ pe osul sufletului rupt./ Gîndeam la tine, Arabela,/ Și mă lăsam de gînduri supt.// (Căci după ce din vodci storc noaptea,/ de la trei sticle mai în sus,/ eu te iubesc cu o iubire/ de care foarte mîndru nu-s!)// Cînd, Doamne, ți-am zărit nacela/ plutind peste pădure, sus./ Și-apoi balonul, Arabella,/ mergînd cu soarele spre-apus”.

Dar Brumaru este? Cum să nu fie tocmai maestrul liricii erotice? Poezia-omagiu se va numi, într-o deplină transparență pentru critici și pentru cititori, Poem de dragoste: “Inimă n-are-n ea, ci-n coș de pai/ i-o plimbă un copil ca pe-o pisică,/ ce toarce leneșă pe-o pernă mică,/ pe cînd căruțe trase de opt cai// la ea, ca la guvern, descarcă plîngeri/ și poezii cu miile. Căci, vai,/ ea patronează o contrabandă fină:/ cînd vine noaptea, ca dintr-o uzină,/ (zvîrlind spre ceruri argintii răsfrîngeri),/ din sînu-i stîng, cisterne lungi spre rai/ duc lapte și suzete pentru îngeri.”

Pe pagina alăturată apare, în registrul său obsesional și stilistic, Angela Marinescu. Cum se intitulează poemul ei? Nu altfel decît Cîntec negru: “Aprind lampa și îmbrac neagră cămașă./ Deasupra acoperișului, undeva sus, mlaștina clocotește./ Peste un veac se aud trecînd camioane grele./ Ară tractoarele roșii./ Țiglele sună ca și clopoțeii cerești./ Mintea mea e din ce în ce mai limpede,/ din ce în ce mai sterilă./ Acum am coborît cu totul în capul forței negre din capul meu./ Ordon: Cîntă forța neagră din capul tău!”.

Să nu ne mai întrebăm dacă, în această constelație poetică și în acest atît de complicat și de simplu ceremonial de invocare, se va contura și profilul Ilenei Mălăncioiu. După alte cîteva pagini din cartea Alcool, vom citi Înviere: “Brusc s-a-nserat. În sfeșnic lumînarea,/ pocnind, se-aprinse singură, din nou./ Trei zile L-am vegheat sub răsuflarea/ de somn ce-n somn e somnului ecou.// Și între pleoape strîns țineam mormîntul:/ roșie stîncă spartă-n sur dreptunghi./ Romanii-ntre măslini dormeau urîndu-l,/ stînd ghemuiți, cu capul pe genunchi.// La vremea cîntului de miruire,/ ne-am pus cenușă-n păr și-am plîns amar:/ «O, suflete, durere-i peste fire/ cînd părăsești al trupului hotar!».// Nici semne nu au fost, fiindcă durerea/ topește semnele ce vin de sus./ Dar parcă-parcă s-a-ntețit tăcerea/ ce izvora din groapa lui Iisus,// iar stînca-a prins apoi să vălurească,/ ușor, ca apa rîului în munte,/și-un trup de abur a-nceput să crească/ din piatră, ca ieșindu-ne din frunte”.

În același volum descoperim “negocieri” poetice și mai profunde, cu Eminescu (în Din vorbă în vorbă și în Colind) ori cu Blaga (în Mesajul). Dar revenind la poeții contemporani cu Ion Mureșan (și viceversa: la poeții de elită cu care Ion Mureșan a fost și este contemporan), să fie oare o întîmplare că ei, cei șase de mai sus, sînt conturați cu atîta claritate pentru un cunoscător de poezie românească postbelică? Să fie chiar o coincidență că fiecare dintre ei este invocat, evocat și reduplicat o singură dată? Aici și acum, Ion Mureșan este o singură dată sorescian, o singură dată stănescian, o singură dată dimovian și așa mai departe, pînă la completa închidere a cercului. De aceea, a-l certa pe autor pentru “amestecuri”, “impurități”, “dispersie”, “diluție” îmi pare o dovadă de opacitate critică. Întrucît el, autorul, e foarte coerent în proiectul pe care cartea Alcool îl exprimă, și încă într-o memorabilă desfășurare. Ce era Levantul pentru Mircea Cărtărescu este cartea Alcool pentru Ion Mureșan.

Într-o cronică la Cartea de iarnă din 1981, Nicolae Manolescu avea o intuiție formidabilă, și anume aceea, nu foarte ușor de exprimat, că Ion Mureșan și Mircea Cărtărescu sînt apropiați și totodată diferiți, radical deosebiți și în același timp complementari: “Citez abundent – scria N. Manolescu – ca să se poată vedea nivelul înalt al acestui poem foarte matur în gravitatea lui, cum era și Căderea lui Mircea Cărtărescu, lîngă care îmi place să-l situez pe Ion Mureșan, cu toate că atitudinea lor față de poezie diferă radical”.

Într-adevăr, aceștia sînt cei doi mari poeți ai generației ’80, fiecare cu un imaginar, o sintaxă poetică, o forță a reprezentării și o capacitate a (re)semnificării topite într-o semnătură distinctă, inconfundabilă. Și cei doi au ilustrat moduri poetice complet diferite de la bun început: lirism oracular vs. lirism prozaic, profetism vs. biografism, umilitate a eului vs ego-gonflare și supradimensionare, patetism marcat și histrionism pe măsură vs ironie, distanțare, parafrază. Pe scurt: o speță a modernismului și una a postmodernismului.

Iar dacă Mircea Cărtărescu și-a eliberat complet vizionarismul opulent de constrîngerea registrului ironic, “transferîndu-se” în proză și dînd, cu “nimic”, un volum al silei de poezia proprie (și de orice deja consacrat ca poezie), Ion Mureșan pare să parcurgă aici traseul invers. Citindu-i “cartea Alcool”, asistăm la o adevărată jubilație în poezie. Omagiile la stema altor poeți, “plecăciunile” ceremonioase pe care le-am văzut, nu sînt parodice ori baremi puțin ironice, după cum nu sînt convenționale și mimetice într-un mod grăbit-superficial. Ion Mureșan fandează o singură dată într-o singură direcție, după care se retrage și, dacă nu intercalează un poem al lui, fandează o singură dată în altă direcție, și tot astfel, pînă la închiderea cercului. “Alcooluri îndoite cu apă”, cu formula din titlul cronicii lui Paul Cernat? Îl prețuiesc prea mult pe colegul meu de generație, ca să nu-i spun direct și explicit cînd (cred că) greșește. Acum a greșit. Mă tem că alcoolurile tari ale poeziei lui Ion Mureșan au avut un efect anesteziant asupra criticii noastre de întîmpinare…

Voi disocia, așadar, între un poet care, în mod conștient și controlat, selectiv și aproape transparent, “cuplează” cu semnăturile altor autori, făcînd din cartea Alcool un teren de manifestare (încercare) a celor mai diferite poetici; și unul care, pe măsură ce face această testare plus arhivare, își configurează sub ochii cititorului terenul liric propriu, cu marginile lui. Îl cartografiază, pe acesta, cu aceeași atenție minuțioasă, separînd cu grijă teritoriul său de teritoriile altora. Cartografie, topografie, măsurători, relief, configurații… Spre deosebire de toate poeziile și strofele citate anterior, Cîntecul Arpentorului va fi, probabil, un poem marca Ion Mureșan. Și este.

În schimb, în nici una dintre cele șase “incursiuni”, vocea profundă a poeziei lui Ion Mureșan nu se face remarcată. “Fandările” sînt relativ scurte, ca și cum poetul ar vrea să ne facă o demonstrație: și ne-o face. Dar nu e, cred, atît o demonstrație de virtuozitate (deși nu virtuozitatea îi lipsește autorului nostru!), cît una de respect manifest și declarat al alterității poetice. Astfel că, într-o paralelă cu Levantul, analiza devine foarte interesantă. Același lucru îl face acolo și Mircea Cărtărescu, scriind ca Eminescu, ca Arghezi, ca Ion Barbu, ca Bacovia, ca Blaga, ca Nichita Stănescu; și o face la același nivel de excelență expresivă. Diferența e că autorul Levantului include acest șir într-o narațiune lirico-epică proprie, făcînd cu ochiul, cu un zîmbet ironic, cititorului cultivat. El integrează, într-un fel sau altul, experiențele și lecțiile poetice anterioare, asimilînd pe măsură ce parafrazează, făcînd intertextualism într-o, pînă la urmă, impresionantă spirală autoreferențială.

Cu totul altfel se raportează, aici, Ion Mureșan la marii poeți pe care îi simte și îi consideră așa. Îl scoate pe fiecare dintre cei șase în prim-plan, străduindu-se să-l vadă din afară și să-l exprime din interiorul poeziei lui. Iată motivul pentru care poemul sorescian este puțin ironic, cerebral, cu poantă finală; poemul stănescian e unul al îndrăgostirii de o iubită supărată pe un cavaler nițel cam rătăcitor și, nu mai puțin, un poem al îndrăgostirii de cuvinte; poemul dimovian este cu rime insolite, bucuroase parcă de ele însele, și cu un balon plutind pe deasupra spectacolului lumii; poemul à la Brumaru e cu fantasmele de multiplicare și abundență ale erotiza(n)tului autor; poemul atît de bine impregnat de Angela Marinescu este violent, excesiv și topind fără efort diferențele dintre sensibilitate și cerebralitate, dintre inimă și creier; în fine, poemul-omagiu către Ileana Mălăncioiu este religios în modul acela atît de tensionat liric și atît de liniștitor omenesc specific marii poete.

Aceasta să însemne amestec? Scăderi de nivel în mult-așteptatul volum al poetului “optzecist”? Dispersie, diluție și așa mai departe? Dimpotrivă, este o operațiune de decantare. După mai multe poetici diferențiate în clar și după mai multe voci puternice identificate, recunoscute și asumate ca atare, terenul din cartea Alcool a fost pregătit. Terenul acesta poate avea și funcția unei platforme. Mai în glumă, mai în serios, ne putem aștepta, în partea a doua a acestei cronici, fie la o “decolare” a lui Ion Mureșan, fie la o invazie a poetului.

Fie la amîndouă.

*) Ion Mureșan, cartea Alcool, Editura Charmides, Bistrița, 2010, 80 p.

DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară în Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi în România literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureștiul cultural,Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio România Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al României literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Române); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hârtie; București Far West. Secvențe de literatură română; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură română.