Întoarcerea poetului (II)

Deși în cartea Alcool* apare și o poezie (foarte frumoasă) de numai patru versuri, Facerea lumii, preferința lui Ion Mureșan pentru poemul lung este imediat sesizabilă.

Cele mai puternice texte din volum sînt, în majoritatea lor, de dimensiuni generoase: de la Tunelul și Noi mergem acasă, Poemul alcoolicilor și Sentimentul mării într-o cîrciumă mică, Amantul bătrîn și tînăra doamnă ori Ci eu singur sub pămînt, pînă la megapoemele Întoarcerea fiului risipitor și Bătaia. Deosebirea față de textele dedicate (nu formal) celor șase mari poeți contemporani se observă și din acest aspect, aparent, pur cantitativ. Dimovian sau stănescian, Ion Mureșan nu este decît o dată și pe spații mici. Pentru a fi făcută, demonstrația lui nu are nevoie de mai multe pagini. “Fandarea” e precisă și rapidă, plecăciunea s-a văzut. Omagiul nu mai trebuie prelungit, fiindcă atunci el ar părea fie redundant, fie parodic. Dar iată că același poet ce nu are nevoie, în șase rînduri, decît de o pagină-două pentru a sesiza și a vizualiza conturul exterior și interior al unui alt artist – simte pentru el însuși o caracteristică nevoie de spațiu. Și Nichita Stănescu a scris poeme de mare întindere; însă Ion Mureșan nu putea duce operațiunea de decantare pînă la punctul în care lirismul său vizionar și aluvionar să intre într-o tensiune conflictuală cu lirismul abstract, la prima vedere despletit, din 11 elegii. E semnificativ pentru mine, ca admirator al ambilor poeți, că Mureșan a preferat aici o lecție de erotică stănesciană, și nu una de lirică “filozofică” și metafizică. Știe bine ce face autorul “optzecist”; cunoaște diferența dintre a ilustra și a se aventura. În terenul poeziei altora, este prudent și economicos, ca și cum ar juca în deplasare (și chiar asta face autorul nostru, joacă în deplasare!). În schimb, pe teren propriu, pe acea platformă ce devine tot mai vizibilă, el își ia toate riscurile și ridică enorm miza poetică.
Aici, imaginația lui Ion Mureșan își desenează un traseu secvențial și are un ritm declamator-fabulatoriu uimitor. Vizionarismul poetului se desface în toate direcțiile, pentru a cuprinde cele mai mărunte lucrușoare și cele mai banale fotograme: spuma dintr-un pahar cu bere, “bumbuții”, un sughiț, figura unui barman… Iar poetul nu pleacă de la acest nivel al cotidianului banal pentru a cîștiga detentă vizionară. Un bun cunoscător de poezie ca Dan Cristea scria că “poetul decolează, în genere, chiar «de jos», de la situații umile, de la scene de viață cotidiană și de la personaje obișnuite, de toată mîna”, pentru “a ajunge, uneori, într-un mod adesea surprinzător, la înălțimi amețitoare de puritate și de ingenuitate”. Desigur, se poate afirma orice despre orice, libertatea interpretativă fiind nelimitată. Numai că direcția interpretării criticului este contrazisă de toate poemele ce poartă, în cartea Alcool, marca Ion Mureșan. Scriind și subliniind toate, mă refer, de bună seamă, și la următoarea capodoperă (să nu ne ferim, în cazul de față, de cuvintele mari; a venit în fine timpul cuvintelor mari), intitulată Amantul bătrîn și tînăra doamnă: “Am văzut roșu în fața ochilor,/ un munte roșu la ieșirea din bar,/ căci era frig și aerul umed, un dezastru pentru astmatici./ Cu cît tușeam mai tare, ea tot mai tandru mă ținea de braț,/ tandră din cauza frigului./ Iar cînd m-am liniștit, umblam ca un cocostîrc, și/ parcă eram cu capul într-un borcan, și/ nu prea sigur pe picioare.// Așa înaintam printre băltoace, declamînd din Pound,/ cît țin minte, cu o mînă ridicată în sus, un pic teatral:/ «Dacă un bărbat ibovnic/ el poate umbla pe malul scit,/ nu se va găsi nici un barbar să meargă pînă-ntr-acolo încît să-l vatăme,/ Cupidon o să-i meargă-nainte cu aprinse făclii/ și va-nlătura de la călcîiele sale cîinii turbați»…/ Și ea cu glas de asistentă medicală: «Liniștiți-vă, liniștiți-vă,/ o să vă apuce iar tusea!»…// Pe Dumnezeul meu, nu știu de unde au apărut!/ Doi de-o parte, doi de alta./ Iar unul cu un arici mov pe cap zice:/ «Ați văzut cum o mai pipăia, boșorogul, pe sub masă/ și cum o amețea cu prostii din Platon?»./ Iar altul, ce părea un copil, mai arțăgos:/ «Cînd mă gîndesc că-i suge cu buzele zbîrcite/ sînișorii ei ca piersica, ptiu, îmi vine să vărs!/ Ia, să-i dăm noi la pisicuță lăptic proaspăt!»./ Iar cel cu ariciul pe cap:/ «Iar lui nenea să-i dăm la gămălie,/ că-i vremea să facă nani!»,/ și-mi arde o palmă./ Iar ea ca o pisică cusută pe mînecă.// Pe Dumnezeul meu, numai ce am văzut trotuarul cum se mișcă,/ și trece deasupra, învelindu-mă ca o pătură umedă./ Iar clădirile cu capu-n jos./ Și o baltă neagră mi-a căzut ca o pernă peste urechi./ Nani, nani-n cîmp cu flori!/ Iar cînd m-am trezit, încercam să mă dezvelesc și nu puteam./ Și iar nani, nani-n cîmp cu flori și iar palme/ și ea plîngînd și sărutîndu-mă, învinețită la ochi,/ cu buzele mușcate ca de șoareci și cu rochia ruptă:/ «Liniștiți-vă, liniștiți-vă, o să vă apuce iar tusea!»./ M-am ridicat greu, iar ea și-a cules chiloțeii roz de lîngă gard/ și i-a pus în poșetă.//Acum, la nici 25 de ani, e o doamnă bătrînă:/ pungi negre sub ochi,/ fruntea încrețită, buzele ridate, sînii căzuți./ Iar eu ce pot să fac, dacă ea și-a propus să-mbătrînească și/ îmbătrînește planificat?/ «Din multă iubire – zice – în doi ani o să fiu ca și dumneavoastră,/ să nu vă mai fie rușine cu mine/ seara la bar!»/ Și o fac tîrfă. Dar și îngeraș./ Și ea, cu glas de asistentă medicală:/ «Linișitiți-vă, liniștiți-vă, o să vă apuce iar tusea!».”
Am citat un singur poem marca Ion Mureșan, dar integral. Fără să semene cu vreuna dintre poeziile à la manière de…, el a fost proiectat pe o anumită întindere; și proiectul poetului trebuie, dacă nu înțeles, măcar urmărit. A-l cita pe Mureșan extrăgînd o strofă din restul e ca și cum ai lua un fragment din Rebreanu și a spune că acela este romanul rebrenian. Scrisul marelui romancier interbelic e incolor; un fragmențel din el nu înseamnă mai nimic. La rîndul ei, poezia din cartea Alcool are o anumită respirație și un ritm de performare și evoluție care nu poate fi întrerupt. Căci versurile lui Ion Mureșan nu o iau “de jos” ca să ajungă la înălțimi “de puritate și de ingenuitate”; poetul este de fiecare dată și de la bun început instalat în toate dimensiunile și cotloanele poemului. Cînd, în Întoarcerea fiului risipitor, el își începe secvența a șaptea cu paranteza “explicativă” O viziune, eu o iau ca pe o inteligentă, subtilă ironie. Fiindcă vizionarismul său defrișează și modifică totul și în celelalte poeme purtînd la vedere amprenta lui Ion Mureșan. Citind și apoi recitind Amantul bătrîn și tînăra doamnă, vom observa nu numai jocul serios pe mai multe planuri, ci și faptul că fiecare strofă era necesară, și încă imperios necesară, în construcția de întreg a textului. Ultima, excepțională, vine după o ruptură de plan și de nivel minuțios pregătită de poet. Din zece poeți români contemporani și “onorabili”, “promițători”, “nu răi”, oare cîți nu s-ar fi oprit după ultimul vers al penultimei strofe, pentru a se scuza apoi cu scuza “minimalismului”? La Ion Mureșan, registrul poate fi inclusiv minimalist, dar miza pusă în joc sparge orice registru. Ca orice mare poet, autorul “optzecist” își face singur regulile, pentru a le respecta cu o dureroasă exactitate. Abia astfel, imaginația poetului a devenit imaginarul lui.
Dar vizionarism ce înseamnă? O formulă goală ce poate fi umplută cu orice, o etichetă sub care se pot livra toate produsele, indiferent de calitatea și de originalitatea lor? Se vede, din exemplul de mai sus, că un poem de formulă vizionară nu implică obscuritate, limbaj ininteligibil, versificare confuză, lirism împiedicat. Coerența paginilor e absolut impresionantă, dat fiind că un mare poet lasă, în textele lui de vîrf, ca limbajul – măcar pe anumite secvențe – să lucreze autonom. Or, Mureșan nu face așa ceva. El își asistă pe tot parcursul și pînă în fibra fibrei poemul, îl creează și totodată îl controlează la sînge, fără a da senzația că o face. Textul este în același timp “sincer” și teatral, direct și declamativ, prozaic și liric, comic și tragic, “realist” și abisal. Se înțelegea oare ceva din strofa finală, fără etapele parcurse în toate cele patru strofe de pînă la ea? Era altceva decît o replică oarecare, bună să mai umple pagina, acel “liniștiți-vă, liniștiți-vă…”, dacă ea n-ar fi căzut iarăși, la final, într-un alt nivel decît cele anterioare, într-o altă adîncime, “subit” descoperită, a poemului?
Am pus “subit” între ghilimele fiindcă noi o descoperim așa, dintr-o dată, la prima lectură. Poetul a gîndit însă îndelung această dimensiune de adîncime și cred că a plecat invers, în conceperea și scrierea textului său: avînd întîi intuiția sfîrșitului, lucrînd apoi cu infinită răbdare etapele, episoadele, fiecare imagine de pînă la el. Marea poezie nu se leagă, niciodată, de o găselniță norocoasă. Poezia mare se scrie greu și rar; și găsesc în chiar acest fapt o explicație pentru sterilitatea lui Ion Mureșan sau a lui Ioan Es. Pop ori pentru renunțarea la poezie a lui Mircea Cărtărescu. Și sînt mîhnit să văd cîți dintre criticii noștri de întîmpinare, care scriu elogios despre orișice manufactură editorială, au ratat întîlnirea cu această mare carte de poezie a unui mare poet contemporan. Li se par cuvinte mari? Posibil; dar, în acest caz, baremi ele sînt pe deplin meritate. Astfel de momente sînt rare în viața unui cronicar al actualității literare; și a rata unul dintre ele este, pentru mine, impardonabil. Voi prelungi așadar întîlnirea cu cartea Alcool, scriind un studiu despre întreaga operă poetică a lui Ion Mureșan.
Formula lui, singulară, în această a treia carte: ceremonial de dedicație și invocare; decantare de poetici și demarcare a propriului teritoriu; eliminarea oricărei tensiuni conflictuale, la fundamentul vizionarismului poetic; evitarea cu grație a parodicului, ca și a autopastișei; narativitate mai accentuată, în raport cu volumele dinainte; păstrarea histrionismului tragic; tehnica rezonanței și a reverberației, învățată de la Blaga și zăpăcind critica de poezie: acolo unde sînt, și încă de la primul vers, cel puțin două planuri implicate unul în altul, cîțiva comentatori au văzut numai unul, de la care poezia s-ar înălța treptat, pînă la… ingenuități; suprarealism invadînd, în Întoarcerea fiului risipitor,scenariul biblic, așa cum în proza de tinerețe a lui D. Țepeneag asistam la o contaminație onirică; largi desfășurări imagistice și cîte-un “pleoasc!” formidabil; o “cîrciumă cu vad bun”, în care oricine poate intra, pentru a vedea – ce? Nimic altceva decît cel mai bun volum de poezie românească din ultimii ani; și unul care, în opinia mea, îl consacră definitiv pe Ion Mureșan ca mare poet. *) Ion Mureșan, cartea Alcool, Editura Charmides, Bistrița, 2010, 80 p. DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) este conferențiar universitar la Facultatea de Litere, Universitatea București și consilier editorial la Editura Polirom. A ținut cronica literară în Adevărul literar și artistic (1997-2005), apoi în România literară (2005-2009). Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură, Idei în dialog, Bucureștiul cultural,Caiete critice, precum și la ziarele Evenimentul zilei și Adevărul. Are o rubrică la Radio România Cultural și una pe portalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cum laude) al Universității București, cu o teză despre Ion D. Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul de Debut al României literare, Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România și Premiul “Titu Maiorescu” al Academiei Române); Ileana Mălăncioiu, Recursul la memorie. Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul Scriitorului Român. Dialoguri pe hârtie; București Far West. Secvențe de literatură română; Un om din Est (Premiul pentru Critică și Istorie Literară al Asociației Scriitorilor București); Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvențe de literatură română.