Între Anteu și Icarus

Nu demult am făcut referire la personajul mitologic Anteu pentru a remarca că o economie este bine să aibă rădăcini, care să îi mărească robustețea, să o protejeze de șocuri potrivnice. Ce ar fi rădăcini? Unele sunt de ordin instituțional și determină calitatea politicii publice, capacitatea de răspunde la șocuri; puterea instituțiilor poate fi pusă în relație cu istoria unei societăți, cu cultura sa organizațională și politica, cu o componență identitară, inclusiv cu ce sociologii și politologii numesc “capital social” și coeziune socială. Tot aici este de inclus capacitatea de a formula politici publice/economice, stăpânirea lor “intelectuală” -ce fracezii ar numi “maitrise” și englezii “mastery”. În relație cu resorturi instituționale sunt rădăcini economice propriuzise, ce privesc tesutul industrial al unei țări, forța capitalului și a manageriatului dintr-o țară, gradul de economisire internă, etc. Economii puternice sunt cele ce au companii cu vână/vitalitate, care inovează, fie că sunt mari, sau mai mici (SMEs). De pildă, Germania este cunoscută și pentru alonja internațională a mii de intreprinderi mijlocii (Mittelstandbetriebe), care produc pentru export; modelul ei corporatist se bizuie pe conlucrarea între partenerii sociali, cu respect față de reguli și legi. Economii care surmontează decalaje sunt cele ce asimilează intens tehnologii moderne, care își construiesc avantaje competitive (cazul Asiei este de notorietate)

Vilva a provocat în România plecarea Nokiei, care a venise cu fanfara, dar care nu a trecut de faza asamblării și a capotat în contextul crizei globale. În schimb, Renault, ce a preluat Dacia cu ani în urmă, a dezvoltat producția auto în România și ce contează enorm, a folosit priceperea inginerească a staff-ului local. La Dacia o fi acționariatul străin, dar capitalul salarial (uman) este de înaltă calificare și producția este cu valoare adăugată semnificativă –ceea ce mărește șansele ca operațiunea să aibă durabilitate. Îi Ford poate face o figură frumoasă la Craiova. O economie, cu cât este mai bine înzestrată cu factori de producție, cu atât se vede mai bine poziționată în competiția globală, cel puțin ca premiză.

Noile tehnologii informaționale și comunicaționale au impulsionat globalizarea în ultimele decenii, au permis unor economii emergente să-și ia zborul avansând în ierahia valorii adăugate a exporturilor. Globalizarea a stimulat și expansiunea unor grupuri bancare. Dar precum Icarus, și el un personaj mitologic, aripile unora s-au frânt când au intrat în arșița “soarelui”. Tragedia este că ceea ce ar fi trebuit să fie esecuri individuale, de pildă în lumea bancară, a condus la implozia unor economii; să ne gândim la Islanda, Irlanda, Marea Britanie, etc. În limbajul băncilor există noțiunea de “expunere”, care încearcă să surprindă asumarea de riscuri față de o firmă, o țară. Necazul unor economii este că au devenit vulnerabile prin dependența excesivă de industria financiară, care își “luase zborul” în mod necugetat periclitând nu numai situația proprie. Scandaluri ce se țin lanț în lumea bancară și care privesc, adesea, giganții, arată ce greu este să controlezi riscurile; complexitatea ce derivă din mărimea în sine a unei entități și natura trading-ului cu derivate au mărit considerabil riscuri individale și sistemice. Unii afirmă că nu se poate face mare lucru în a stopa evoluția finanțelor; este fals în opinia mea. Glass Steagal arată că se poate, dacă există voință politică și luciditate.

Merită să combinăm perspectivele evocate mai sus: un “sindrom Anteu” cu un “sindrom Icarus”. Este un dat ca tehnologiile noi favorizează mișcări către toate azimuturile. Dar expansiunea unor companii nu automat aduce beneficii, așa cum arată cazuri din industria financiară și nu numai; de pildă, când o firmă cu operațiuni globale mută operațiuni în economii emergente fără să existe adaptare rapidă pe piața forței de muncă din țara mamă. Nu întâmplător s-a iscat o dezbatere serioasă în SUA, în țări europene (inclusiv în Marea Britanie) privind “re-industrializarea”, nevoia de politici pe piața muncii (ce susține Cristopher Pissarides, laureat al premiului Nobel). Europa 2020 exprimă aceeastă realitate. Sună straniu dacă ne gândim că este vorba despre zona dură a lumii industrializate. Dar se simte peste Ocean și în Europa arșița provocată de concurența unor companii puternice din țările BRIC. Disputa între Apple și Samsung exprimă mai mult decât confruntarea între două mari firme IT. Nu mai vorbesc de grupuri mari din China, precum Huawei, care a devenit liderul echipamentelor telecom. Istoria modernă dovedește că țările ce au dominat economic au avut companii indigene puternice, capabile să se impună pe piețele externe. Globalizarea a condus la efatarea parțială a frontierelor, prin mișcarea capitalului. Dar există flux și reflux și lumea fără granițe a lui Kenichi Ohmae este o fantezie, chiar dacă OMC (unde Rusia a intrat recent) promovează reguli ale comerțului internațional. Când economii, mai ales cele mari, se simt amenințate reacționează; protecționismul, pe față sau pe căi insidioase, este o manifestare. Așa s-a petrecut în secolul XIX, în cel trecut și se vede și în acest secol.

În logica piețelor neângrădite orice formă de protecționism este indezirabilă. Dacă acceptăm însă failibilitatea piețelor (mai ales a celor financiare, cu speța liberalizării premature a contului de capital), concurență neloială, efecte de aglomerare, randamente crescânde în unele condiții, asimetrii informaționale și de altă natură (de putere, de unde și distincția între “free trade” și “fair trade”) și, nu în cele din urmă, considerente de ordin strategic (de siguranță națională) repere pentru politica economică se modifică. Este o ironie a sorții ca țări dezvoltate redescopera “politici active”, așa cum au fost ele definite de Dani Rodrik și alții (Alice Amsden, Lance Taylor, Robert Wade, etc. în cazul Asiei) pentru a explica succese, miracole economice. Unii (precum Richard Baldwin) consideră că ceea ce a asigurat succes în secolul trecut este invalidat de noi date ale economiei globale. Într-un fel, el se face ecoul unui eseu fiamos al lui Paul Krugman ca “nu țări concurează în economia mondială, ci firmele”(Foreign Affairs, 1994). Și chiar Dani Rodrik pare mai circumspect judecând urmările crizei economice și financiare actuale (analiză prezentată la reuniunea de la Jackson Hole în 2011). Dar este greu, în opinia mea, să se conteste o realitate și anume: creșterea unei economii înseamnă mai mult decât ce se face la nivel de companie; politicile publice au rostul lor, mai ales că Lumea nu este plată (“flat”), cu spunea Tom Friedman.

Criza financiară globală, criza zonei euro arată limite ale internaționalizării; în Europa trăim o criză a integrării financiare fără existența aranjamentelor potrivite pentru o uniune monetară; asistăm acum la o “re-localizare” a unor operațiuni bancare. Dezastrul de la Fukushima și alte accidente cu impact ecologic major, vulnerabilități ale lanțurilor de aprovizionare lungi (supply chains), schimbarea de climă și criza alimentară obligă la reevaluarea resurselor proprii, la construirea de sisteme de back up (rezerve, tampoane), la reexaminarea riscurilor în analize cost-beneficiu; prezența capitalului indigent în economie capătă de aceea o semnificație sporită.

Privind UE “piața unică” pare să fi simplificat cadrul de analiză și construcție a politicilor economice naționale. Dar lucrurile, de facto, sunt mult mai complicate dacă observăm fractura între Nord și Sud în zona euro, dificultățile mari ale periferiei economice, care include și România. Nu aiurea se utilizează în Uniune concepte precum politica de coeziune și”creștere inclusivă”. Problema este că operaționalizarea acestor noțiuni este foarte complicată. În cazul unor economii (inclusiv al României) se pune probema schimbării modelului de creștere. Dacă adâncirea integrării în UE are fi de nestopat și ar (vor) funcționa mecanisme și instrumente de asigurare a convergenței economice și protecției cetățenilor, oriunde ar trăi ei, lucrurile s-ar simplifica mult. Din punct de vedere al implicațiilor economice și sociale pentru cetățeni, fiecate stat membru ar fi un “teritoriu” al Uniunii. Fiindcă politicile la nivelul Uniunii ar compensa insuficiente și limite ale politicilor naționale. Dar suntem încă departe de așa ceva.

Morala pentru România, în câteva cuvinte, ar fi: o economie liberă (deschisă) este angrenată în rețeaua mișcărilor de capital și comerciale și poate beneficia de importul de tehnologie înaltă, de suplimentarea factorilor de producție ce îi lipsesc. Dar simpla funcționare a piețelor nu este suficientă pentru dezvoltare, surmontarea decalajelor; este necesară o politică publică care să promoveze investiția în capital uman (România are cel mai scăzut nivel în UE al investițiilor în educație din bugetul public!), care să nu neglijeze prezența capitalului autohton în industrie și sectorul bancar. Este nevoie de încurajarea economisirii interne și stimularea alocării resurselor către tradables(notez ca acestea privesc nu numai exportabile, ci și bunuri și servicii ce înlocuiesc importuri), către sectoare ce inovează .Valorificarea inteligentă a resurselor naturale (energetice), adică în interes public, este o prioritate. Este nevoie totodată de un mediu internațional prietenos; aici este de văzut ce se va întâmpla în zona euro, în UE în general.

Criza actuală este un punct de inflexiune, care marchează intrarea întro lume obligată la reechilibrări (inclusiv reduceri de datorii publice și private), cu un cost mai înalt al finanțărilor, cu creștere economică mult diminuată, chiar stagnare în numeroase regiuni -se vorbește de o “nouă normalitate” (new normalcy), a posibilităților limitate. De aceea, România trebuie să utilizeze rezervele pe care le are; unele sunt mari, dacă ne gândim la ineficiența din sectorul public (se impune o reformă managerială în companiile de stat și curmarea rentelor necuvenite), slabă absorbție a fondurilor europene; gradul scăzut al încasărilor fiscale (nivelul evaziunii). Lupta contra corupției și funcționarea statului de drept, a justiției sociale, au menirea să mențină liantul social, fără de care este dificil de mobilizat resurse (o societate are nevoie de solidaritate în momente dificile). Criza a diminuat potențialul de creștere anuală la probabil sub 2,5% din PIB; acesta ar putea fi mărit la peste 4% dacă am valorifica rezervele de eficiență existente. Are România ‘capital politic” intern care să-i permită mobilizarea resurselor în acest scop? Sunt numeroase semne de întrebare în acest sens.

Ps. a se vedea și textul meu “economisire internă și capital autohton” (ZF, 2012) ca și volumele “Când finanța corodeaza economia și subminează democrația” (Polirom 2012), “Ce vom fi în Uniune” (Polirom, 2006)