Intre farduri si bisturiu

E ciudata abilitatea noastra de a evita oglinda Uniunii Europene. Pomenim Europa ca rezervor de fantasme asistentiale, dar opinia publica ramane captiva in ambalajul sado-masochist al maruntisurilor de interes “national”. Se “uita”, zilnic, faptul ca apropierea lui 2007 sterge treptat diferenta dintre agenda interna si planul comunitar.
E sigur ca vom celebra “noaptea” integrarii cu pretentia imaginara ca suma viciilor noastre sa ramana constanta. Nu vrem iluminari lucide, ci revelioane spumoase, cu focuri de artificii. Psihologic, tehnica de sustragere din fata propriului portret colectiv poate fi explicata. Practic insa, ea tradeaza o bizara tendinta de autosabotaj. Preferam sa vedem apartenenta la UE ca pe un loz castigator – bani plus libera circulatie – si nu ca pe acel moment de unic dramatism in care escrocheria formelor fara fond isi va incepe, obiectiv, agonia.
Politica strutului nu ne va scuti insa de confruntarea cu propriul adevar. Daca ar fi vorba, in speta, numai despre zguduirea aliantei dintre fudulia paranoica si ura de sine, inca am scapa usor. Drastica transformare la care vom fi supusi – de vreme ce suntem la fel de nepregatiti sub aspect institutional si moral – va semana mai mult cu un viol, decat cu un rapt mistic in al noualea cer. Ne asteptam la o chermeza si vom trece in realitate printr-un proces de restructurare social-politica pe care aceasta tara nu l-a mai cunoscut, pe linie pozitiva, de la Carol I-ul incoace. E poate anormal de pervers, dar vestile bune au inceput parca sa ne sperie, de vreme ce tranzitia a reusit sa consolideze ideea ca iresponsabilitatea nu este o vina, ci un destin. Avem aici o simpla aparenta. In fond, “sistemul ticalosit” e acela care se teme de Uniunea Europeana, dupa ce a comis eroarea tactica de a crede ca integrarea se va consuma formal, fara sa antreneze schimbari de adancime. Din fericire, scumpii nostri oligarhi s-au inselat.
Am notat pana acum doua atitudini simbolice in materie europeana: aceea fetisista, care administreaza faptul comunitar ca panaceu, si aceeea defetista, care afirma ca Romania nu se va ameliora nici in interiorul Uniunii, unde vom fi fost admisi din ratiuni exclusiv economice. Imi place sa fac media acestor linii de analiza. Nu UE are vocatia de a ne civiliza, cat criza noastra de constiinta fata de retardarea in care ne-am complacut cata vreme am trait, istoriceste, la periferia societatilor cu reguli stabile, rationale si exigente. Presupun ca, dupa 2007, deziluzia “fostilor” va fi potentata prin euroscepticismul unei “noi” generatii de lideri deja corupti, care ar fi dorit sa perpetueze vechile cutume sub pretexte modernizatoare. Acesta e principalul pericol. Ii vom opune, banuiesc, vigoarea unei societati civile care nu mai poate fi amagita cu mita de precampanie si care militeaza tot mai eficient pentru o etica sociala a datoriei, bazata pe cunoasterea riguroasa a drepturilor individuale. Gratie rutinei propriu-zis europene, cu datele intelectuale teoretic remarcabile de care dispunem si la adapostul acestei noi culturi civice, avem – sper – toate sansele pentru a descoperi in oglinda UE un chip ceva mai respectabil.
Altfel spus, o identitate capabila sa fructifice potentialul national fara trucuri cosmetice, in lumina onesta a zilei de maine.