Intre Kakania si Balcania

Asediul Vienei, romanul prin care Horia Ursu* a rupt o tacere ce dura de aproape doua decenii (mai exact, de la debutul cu Anotimpurile dupa Zenovie, 1988), are toate sansele sa fie contabilizat ca evenimentul literar al anului trecut. Mai ales ca, asezat de recenzentii cartii in vecinatatea atator nume de calibru greu, de la noi si de aiurea (mai exact, de la Banulescu si Breban la Joyce si Musil), prozatorul ardelean pare sa respire un cu totul alt aer decat contemporanii sai.
Si totusi, nu stiu daca e nevoie sa ne uitam dintr-odata asa departe. Adevarul e ca, desi reprezinta o reusita indiscutabila in peisajul prozei actuale, Asediul Vienei isi are radacinile in acelasi sol ca si romanele semnate, in ultimul deceniu, de catre Petru Cimpoesu, Radu Aldulescu, Alexandru Ecovoiu sau Florina Ilis. Cel mai mic numitor comun al tuturor acestora mi se pare a fi ceea ce am numit, cu alta ocazie si cu referire la poezia “tanara”, “milenarism”. Insa nu cred ca directia amintita se limiteaza la poezie. Si cu atat mai putin la productia ultimei generatii. Ea reprezinta, inainte de toate, o forma mentis care reia, pe un alt arc al spiralei, starea de spirit pe Georges Duby a descris-o in cunoscutul sau volum Anul 1000. Altfel spus, acelasi amestec de miraculos si inselatorie, de fervori mistice si isterii in masa, de mesianism si manipulare, de revelatii si profetii mincinoase ce domina existenta omului medieval (cu o – totusi – notabila diferenta, care si-a gasit expresia potrivita in constatarea lui G.K. Chesterton ca “When a Man stops believing in God he doesn’t then believe in nothing, he believes anything.”). Si, intr-adevar, ce altceva ar putea semnifica abundenta reprezentarilor apocaliptice din romanele lui Cimpoesu, mixajul de mizerie si sacralitate din proza lui Aldulescu, lectia reversibilitatii puterii pe care o reitereaza constant Ecovoiu sau “realismul virtual” al Florinei Ilis?
De altfel, perspectiva descrisa mai sus se observa inca din prima scena a Asediului Vienei, care constituie o “punere in abis” a intregului roman: facandu-si rondul zilnic prin cartier, postasul Sebastian Gavril Ghereta poposeste putin in odaia pensionarului Dionisie Precup, care-i face o demonstratie gratuita cu privire la importanta “interpretarii”. Din mijlocul colectiei sale de ziare, Precup dezvolta urmatoarea teorie: “stirile se impart, de cand e si presa, in doua: stiri interne si stiri externe. (…) stirile interne nu ne intereseaza pentru ca ele nu schimba nimic. (…) Cele externe sunt… cum sa-ti spun eu tie, Ghereta, ele sunt sarea si piperul istoriei. (…) stirile externe sunt (…) ca bataile inimii. Cand se raresc, carevasazica nu e bine, caci fara batai omul moare…”
Episodul Precup poate fi decodat in mai multe feluri. La un prim nivel, el nu reprezinta decat alegatiile unui prostanac, care se chinuieste sa demonstreze ceea ce este evident pentru toata lumea, intr-o scena care, prin pitorescul ei, aminteste de lectura “incrucisata” a gazetei din O noapte furtunoasa. Si totusi, pe un alt plan, textul lui Horia Ursu pare sa fie el insusi “scris adanc”, iar ceea ce se infatiseaza doar ca o secventa hilara indica, in realitate, chiar modul de constructie a lumii romanului. Care functioneaza dupa doua reguli: aceea ca faptele fara “interpretare” nu fac nici macar o ceapa degerata si ca numai ordinea ascunsa a textului e capabila sa le confere acestora atat sens, cat si existenta; si aceea ca interpretarile pot fi adesea contradictorii, fara a fi prin aceasta mai putin plauzibile.
Cele doua reguli se verifica intocmai pe parcursul cartii. Pe de o parte, ambiguitatea este intretinuta chiar de narator, care practica adesea un discurs in raspar, unde sensurile faptelor relatate se contrazic de la o fraza la alta sau, uneori, in interiorul aceleiasi fraze: “traise mereu de unul singur micile sau marile evenimente din viata sa, oricum una oarecare.”; “stralucirea izbanzilor era de fiecare data fericit completata de o stralucire si mai mare a esecurilor”; “cine se smulge din cercul asta va avea un viitor, sau, ma rog, ceva acolo” s.a.m.d. Dar, la urma urmei, aceste comentarii nu fac decat sa expliciteze ceea ce exista deja in roman in stare latenta. Nu-i vorba aici ca naratorul ar fi cinic, cat ca destinele personajelor se desfasoara ele insele sub forma unor linii frante, in care granita dintre mediocritate si genialitate devine adesea imposibil de trasat, iar ratarea nu e decat un sinonim imperfect al marilor proiecte si energii ramase deocamdata intr-un stadiu virtual. E greu de spus, bunaoara, cat e talent si cat e simpla excentricitate in precocitatea artistica a lui Gratian Furda. Si apoi, fiecare dintre personajele din Apud are partile sale: de la macelarul Hunor, care a transformat taiatul porcilor intr-o adevarata arta, pana la Ignat P. Brandusa, care scoate bani din piatra seaca, toti sunt niste “genii”. Astfel incat durerea cea mare a apudenilor nu e c-ar fi laolalta tot o apa si-un pamant, ci, dimpotriva, ca nu-si gasesc intelegere pe masura rarelor – mult prea rarelor – inzestrari de care dau dovada.
La fel de ambigua e si situarea acestei colectivitati in raport cu istoria. Asediul Vienei nu mi se pare neaparat un roman de Mitteleuropa, cat unul situat intre Kakania si Balcania. Prin coloratura sa multiculturala, Apudul e deja in Europa; dar, prin naravurile si mai pestrite ale locuitorilor sai, e evident ca el nu va avea niciodata loc acolo. E drept, toate drumurile cele mari ale istoriei trec prin Apud; insa, pana sa ajunga in localitate, ele s-au redus deja la dimensiunile unor poteci – si nu e deloc intamplator faptul ca Petru Moduna s-a facut remarcat in batalia de la Moh?cs printr-o glorioasa dezertare. De altfel, acest raport ambivalent cu istoria se afla comprimat in chiar titlul romanului. Care nu desemneaza, in cazul de fata, nici cunoscutul episod istoric, nici macar refractia imaginara a acestuia, ci “un afis dupa Asediul Vienei (1683) al lui Franz Geffels”, care decoreaza apartamentul lui Petru Sendrean. Adica un simulacru al unui simulacru…
Proiectat cu “stiinta” si scris cu talent, Asediul Vienei e un roman de raftul intai, care face din Horia Ursu unul din autorii nefacultativi ai prozei noastre de azi.

*) Horia Ursu, Asediul Vienei, Editura Cartea Romaneasca, Bucuresti, 2007, 456 p.