Între piazza Matache și piața Navona

Omul invizibil pe jumătate vizibil, mere trase în zahăr, indieni sioux invocându-l pe Manitu de după perdele de fum cu miros de tămâie, elicoptere cu telecomandă (două la preț de unul), clătite cu Nutela, moșicrăciuni cu plete dalbe sau aurii, bambi, reni, căței, urși – gonflabili și deglonfabili -, bijuterii la alcătuirea cărora a muncit o întreagă regiune defavorizată din China, tarabe de tir, tarabe de curse ecvestre, unde caii înaintează prin aruncarea unor bile în niște găuri, tarabe cu darts, tarabe cu cercuri colorate, prin zvârlirea iscusită a cărora poți câștiga telefoane mobile sau coniac contrafăcut, clovni cu umor și arlechini vai steaua lor, magazine de șindrilă care stau să se năruie sub greutatea dioramelor, mici, medii sau uriașe, numite presepe (reconstituiri din materiale ieftine ale Ieslei, cu avataruri năucitoare, cu locuitori din Betleem căsăpind bucuroși oițe și porci, otova, pentru festinuri improbabile), sucuri și porchetta, șorțuri de bucătărie imprimate cu puzza lui David, gogoși și vată de zahăr, vrăjitoare-marionetă care dau din picioare și râd isteric, stive de peturi cu suc, trenulețe de lemn în care fiecare vagon poartă o literă. Adunate, literele din acest tren-gablonț alcătuiesc numele persoanei iubite sau, dacă vreți, al sărbătorii care tocmai acum se celebrează: Il Natale.

Ne aflăm la Roma, în anul 2012, în piața Navona, în ajunul Crăciunului.

Pentru mine, acest spațiu a fost, întotdeauna, o cortină de noblețe pe scena Europei. Un loc în care Bernini vorbește, incontinent, de patru sute de ani încoace, despre grație, forță și echilibru, prin Fântâna celor patru fluvii, un loc în care barocul își etalează faldurile prin Borromini sau Giralamo Rainaldi. Un loc al fastului strunit înțelept, al imaginației libere, corectată de o rigoare jubilantă și aristocratică. Nu sunt, nu am fost vreodată împotriva contrastelor și anacronismelor urbane. După cum nu mă simt încă un bătrân acrit, un morocănos pornit să protesteze împotriva intruziunilor modernului în sacrul jaloanelor clasice. Acum însă, în această Navonă, insalubra invazie a plasticului, a iarmarocului, a fleacului, m-a amuțit. În primul rând, din aproape niciun loc al pieței nu se puteau vedea fațadele bisericilor care o mărginesc, necum fântânile centrale, din pricina turlelor de talcioc și brizbrizurilor de poliuretan. Bernini acoperit de baloane cu michimauși. Dunărea, Gangele, Nilul și Rio della Plata inundate un uriaș fluviu de fake-uri și mirosuri ieftine. Să ne înțelegem, Piazza Navona a fost, la origine, “in Agone”, piața jocurilor. Ludicul i se potrivește, după cum i se potrivește și ideea de mercato, de târg. Dar nu un târg coborât (de fapt urcat, dacă e să ne luăm după cât s-a înălțat peste nivelul stadium-ului originar) la acest nivel. O ciudățenie cu atât mai stridentă cu cât Roma este unul dintre puținele orașe ale lumii care își păstrează (cu o enervantă încăpățânare, în opinia unor exaltați ai confortului urban) profilul, refuzând programatic renovările de fațade, instalarea aerului condiționat sau modernizările exterioare, în zona sa centrală.

Dar Roma a mai îndurat invazii barbare. Și de fiecare dată și-a revenit, așa cum își va reveni și acum, după ce Babbo Natale se va fi întors cu sania în Laponia lui de baștină. Problema rămâne doar a acelor Badea Cârțan care vin în lung și anevoios pelerinaj la capătul lumii, și care au sentimentul deconcertant că au ajuns fix în locul de unde au plecat.