Intrebari fara raspuns

Cum era oare in orasele grecesti din antichitate, cand se stingea un om de vaza – adica un razboinic, un filosof sau un artist? Ramanea vreun colt al polis-ului unde sa nu se fi auzit despre disparitia sa? Exista cetatean (sau chiar sclav) care sa nu afle, in aceeasi zi, ca patria lui a ramas mai saraca? Si totusi pe-atunci nu existau nici ziare, nici radio, nici televiziune…
Dumitru Solomon a fost, intr-un fel anume, si razboinic, si filosof, si artist. A luptat nu numai cu sine insusi, ca oricare dintre noi, ci si cu oamenii, dar mai ales cu fortele acelea misterioase si amenintatoare pe care le numim “societatea”, sau “institutiile”, sau “structurile” si despre care uitam, adesea, ca sunt alcatuite tot din oameni. A luptat, pana in 1989, cu obtuzitatea cenzorilor. Nu doar pentru ca propriile sale opere de dramaturg si umorist sa ajunga intregi si nesiluite pe scena sau la tipar, dar si – era producator delegat la o Casa de filme – pentru ca operele altora sa scape neschilodite dupa nesfarsitele “vizionari” cu “organele”. Si a coborat din nou in arena, dupa 1989, cand primul ministru postrevolutionar al Culturii l-a chemat sa ajute la (credeam noi…) reconstructia etica sI culturala a cetatii, cand ea, cetatea, devenise (credeam noi…) libera si demna si isi putea ingadui (credeam noi…) sa sustina, cu forta banului, forta spiritului. Dezmeticirea noastra – vai – nu a intarziat, dar Dumitru Solomon a ramas in transee. Nu a depus armele nici macar atunci cand varsta si sanatatea i-ar fi dat dreptul la odihna si la ragaz creator – ca sa nu mai vorbim de dreptul la onorurile si recunostinta cetatii…
Si totusi, acest luptator indaratnic era un filosof. Pe urmele lui Socrate, personajul pe care-l iubea cel mai mult dintre toate cate crease, refuza insa morga discursului incarcat de “radicale” sI se cheltuia in discutii agreabile (dar niciodata complezente), in controverse elegante (dar totdeauna incapatanate) din care trebuia sa se nasca adevarul. Pentru cauza adevarului nu cruta nimic si pe nimeni; se transforma chiar si in avocat al diavolului – spre exasperarea noastra, a celor care-i urmaream cu deliciu duelurile verbale cu adversari ce ni se pareau, nu o data, net inferiori. Si care, nu o data, chiar erau…
Sa mai spun ca era si artist? Ca piesele sale (una, in regia lui Horatiu Malaele, se joaca acum in Bucuresti) sunt profunde si, in acelasi timp, placute, ca le pricep si snobii, si oamenii “obisnuiti”, ca replicile sale primesc aplauze la scena deschisa, iar unele dintre ele circula, precum folclorul, fara a-i fi adus vreodata drepturi de autor? Un amanunt: a fost singurul dramaturg roman cu o piesa citita – coincidenta: pe 14 decembrie 2002, cand implinea 70 de ani – intr-un “atelier” dedicat de Uniunea Teatrelor din Europa literaturii scenice est-europene; si, spun martorii, cel mai aplaudat dintre cei cinci alesi pentru lectura de actorii parizieni…
Sa mai adaug ca a condus reviste? Ca era, la Universitatea de Teatru si Film, un profesor foarte iubit? Ca era – cu un cliseu si in ciuda cliseului – un om adevarat?
Ei bine, cati dintre locuitorii cetatii au aflat ca el nu mai e? Dar cati stiu ca a fost?

Acest material apare in Ziarul de Duminica, suplimentul cultural al Ziarului Financiar