Invatand din mers

Diplomatia cu reprezentantii unei natiuni cu tendinte nationaliste e probabil una dintre cele mai dificile. Mai ales daca in trecutul recent relatiile bilaterale n-au fost prea fericite, iar dialogul – refuzat sistematic si, implicit, inexistent.

Intrebarea pe care si-o pune orice sef al diplomatiei dintr-o tara, sa zicem Romania, e de unde sa inceapa si ce parghii sa actioneze pentru a trezi in surdo-mutul incapatanat de peste granita – sa zicem Ucraina – fineturi de gentleman. Misiune cu atat mai grea cu cat, cu cateva exceptii, diplomatia post-decembrista romaneasca s-a putut lauda mai mult cu poligloti cu pronuntie impecabila, zambete cuceritoare sau prezenta fizica impresionanta decat cu agresivitate, fermitate si succese notabile. E drept ca nici nu ne-am infruntat noi cine stie ce in relatii bilaterale, dar nici n-am speriat pe nimeni atunci cand ne-am asezat la masa negocierilor.

Din pacate, din afara se vede cam asa: cum ca istoria a venit spre noi, ne-a luat cu ea, ne-a dus cu valul, ne-a dat branci, ne-a avertizat, ame-nintat, aprostrofat si apoi acceptat. Norocul nostru ca suntem asezati unde suntem asezati. Dar si ghinionul nostru. Nu-mi iese din minte graba lacoma cu care echipa fostului presedinte Emil Constantinescu a incheiat socotelile cu Ucraina, lasand pe seama altora problema delimitarii platoului continental si a zonei economice exclusive din Marea Neagra. Apa la moara pentru vecinii nostri care, dupa ce s-au dezmeticit din uimire, si-au instalat o cocioaba pe Insula Serpilor, transformand-o din stanca stearpa, in teren fertil, numai bun de exploatat atunci cand vine vorba despre trasarea frontierei.

Ce ne-a impiedicat sa facem noi asta inaintea lor? Bunul-simt sau pasivitatea? Raspunsul ar putea fi periculos. A fost nevoie de socul ucrainean ca sa intelegem ca am gresit. Putin cam tarziu. Sesizata de noi, Curtea Internationala de la Haga isi va da verdictul privind Insula Serpilor in cativa ani, dar, cu tot respectul pentru aceasta institutie, chiar daca decide in favoarea noastra, tot nu-i poate obliga pe ucraineni sa dea inapoi.

Facand haz de necaz, e ca in jocul copilariei noastre cu “doua mere, doua pere, ce se da, nu se mai cere”. Iar Ucraina merge mai departe si urca pe canalul Bistroe, facand-o pe surda la apelurile noastre, ale comunitatii internationale, ale organizatiilor de mediu. Pesti, pelicani, pescari? Protejarea mediului, condamnarea la inanitie, respect pentru vecini? Ce mai conteaza toate astea cand la mijloc sunt bani? Si ca bonus, un nou prilej de a demonstra ce natiune fara de frica sunt ei, ucrainenii. Secolele de lupta pentru supravietuire si lipsa de reactie de la sfarsitul anului trecut le stau marturie: nu se tem de nimic. Schimbarea de putere de la Kiev ar putea deschide perspective optimiste pentru noi, dar n-as miza prea mult pe asta.

Cu trei zile in urma, ministrul ucrainean de externe, Boris Tarasiuk, ii dojenea pe jurnalistii romani: nu ne lipiti etichete si nu ne aruncati in carca greselile fostei administratii! Din pacate, a fost doar o mica rabufnire de orgoliu, pentru ca, intrebat daca va continua lucrarile de la Bistroe, oprite pe perioada iernii, Tarasiuk a ramas mut. In traducere din ucraineana: nu prea. O fi proaspatul guvern de la Kiev intr-o pasagera criza de identitate – de inteles pentru orice nou venit – dar nici departe de cel vechi nu pare sa fie.

Si atunci, ce poate face Romania? Love, not war, se intelege. Ministerul roman de Externe a venit cu o solutie: transformarea acestui diferend bilateral, intr-unul international. Mihai Razvan Ungureanu pare sa-i fi convins pe vecini sa accepte extinderea comisiilor de experti care analizeaza consecintele reamenajarii canalului Bistroe cu invitarea unor specialisti internationali, pentru ca Dunarea, Delta si, in ultima instanta, Marea Neagra nu ne privesc doar pe noi. Va merge? Probabil doar partial. Dupa cum admit chiar si responsabilii romani, e greu de crezut ca Ucraina va opri lucrarile de pe Bistroe, isi va retrage utilajele si isi va cere scuze. Dar macar putem spera in diminuarea pagubelor.

Ce mi s-a parut insa de bun augur la Kiev a fost tonul nou in discursul Romaniei. Desi Ucraina si-o doreste, nu vom retrage plangerea de la Haga. Au aflat-o demnitarii ucraineni chiar de la ministrul roman de externe. Prin urmare, putem zambi si ramane fermi. Si nu cred ca explicatia e relatia noastra privilegiata cu organisme internationale la care tanjeste si Ucraina. Cred ca e doar o problema de atitudine, de personalitate si de intelegere a telurilor Romaniei. De interes national afisat cu pragmatism, ceea ce ar trebui sa defineasca in mod constant diplomatia romaneasca. Poate ca exemplul cu Haga vi se pare minor. Dar e un inceput.

* Carmen Avram este jurnalist la ProTV