Învățați, învățați, învățați! (ca s-aveți ce să uitați)

Așa cum este el organizat acum, învățământul românesc (primar, gimnazial, liceal) îmi pare a fi un soi de tabără de antrenament pentru cei care vor să participe la emisiuni de tipul „Cine știe câștigă!” sau „Vrei să fii milionar?” Elevii sunt îndopați cu informații și, în majoritatea cazurilor, evaluarea se face „măsurând” cantitatea de „materie” memorată. Cei mai buni elevi sunt considerați cei care și-au îndesat în cap cât mai multe definiții, cifre, date, statistici etc. „Hrănit” în felul acesta, creierul elevilor prinde a face „burtă” și, așa cum un „burtos” se mișcă mai greu decât un om suplu, așa și un elev cu mintea „burtită” va gândi mai anevoie cu propriul creier. Creativitatea, dezvoltarea personalității, capacitatea de a face conexiuni între informațiile asimilate și de a descoperi apoi, de unul singur („de capul tău”, chiar așa!) lucruri noi nu fac două parale nici în programa de învățământ, nici în metodologia predării niciunei discipline. Contează (aproape) exclusiv înmagazinarea informației și capacitatea de a o reproduce fix așa cum ți-a fost livrată. Dacă nu știi, de pildă, care este capitala Madagascarului, habar n-ai de geografie, dacă nu știi distanța de la Pământ la Marte ești o loază, dacă nu izbutești să reciți fără ezitare numele capitalelor europene prin care trece Dunărea ești un bun de nimic, dacă nu reproduci mot-à-mot definiția „genului liric” înseamnă că habar n-ai de literatură, dacă nu poți „recita”, chiar trezit din somn, zeci de formule matematice ești considerat un retardat. Cu cât „burta” minții elevului este mai mare, cu atât tânărul cu pricina este mai bine văzut, conform principiului „gras și frumos”.

Când termină ciclurile școlare amintite, cei mai „buni” elevi sunt capabili să reproducă, fără ezitare, definiții, formule, cifre, date etc. etc. care nu le vor folosi, ca atare, niciodată, la nimic. Mintea lor va fi fost deja formată pe modelul unui depozit unde zac în devălmășie și se prăfuiesc lucruri a căror valoare stă doar în interacțiunea dintre ele, altfel spus în „valoarea lor de întrebuințare”. Dar despre acestea nimeni nu le-a spus nimic, niciodată, și oricum ar fi prea târziu. Absolvenții își vor arunca în sus scufiile și, în loc de bucurie și de speranță, sentimente care ar trebui să le umple sufletul în acele momente, vor fi capabili să declame formulele forței ascensionale și a celei gravitaționale, care dau seama de mișcarea în sus, apoi de căderea spre pământ a scufiei. „Gaudeamus!…”