Invaziile inimii/ de James Meek

James Meek s-a născut în 1962, la Londra, și și-a petrecut copilăria in Dundee, Scoția. De-a lungul celor douăzeci de ani de carieră jurnalistică, a fost reporter în cele mai fierbinți zone ale Globului, iar reportajele sale despre conflictul cecen, Guantanamo Bay și Irak i-au adus numeroase distincții internaționale. În perioada 1991-1999 a lucrat în Rusia și în Ucraina, iar în prezent locuiește la Londra, publicând articole în presa culturală britanică. James Meek s-a impus drept una dintre cele mai originale și valoroase voci ale literaturii contemporane de limba engleză. A publicat două volume de povestiri – Last Orders (1992), The Museum of Doubt (2000) – și patru romane: Drivetime (1995), McFarlane Boils the Sea (1989), Un gest de iubire (The People’s Act of Love, 2005 – Humanitas Fiction, 2007), carte distinsă în 2006 cu Scottish Arts Council Book of the Year Award și Premiul Ondaatje, și Începem coborârea (We Are Now Beginning Our Descent, 2008 – Humanitas Fiction, 2011). Invaziile inimii  (The Heart Broke In; 2012) e o fabulă modernă despre pierderea și regăsirea sensului personal.

Numit de recenzenți un „thriller moral“, Invaziile inimii  e în primul rând o poveste despre familie și trădare, despre moștenire (inclusiv genetică) și despre valorile individuale.

„Invaziile inimii  e o lectură în care să te cufunzi într-o după-amiază de duminică, lăsându-te absorbit în viețile personajelor, în grijile și speranțele lor, și din care să înveți câte ceva despre imoralitate și imortalitate, ambele explorate în profunzime.“ (The Seattle Times)

*

*     *

În baie, Ritchie și-a scos de pe el pantalonii scurți și tricoul jegos și a făcut un duș. S-a spălat pe cap, s-a dat cu balsam și și-a uscat părul, după care s-a dat cu ulei. S-a bărbierit, s-a dat cu cremă hidratantă și cu loțiune parfumată dintr-o sticlă cu eticheta après-rassage, și-a pensat părul din nări, din urechi și sprâncenele, s-a spălat pe dinți, s-a frecat cu ață dentară, a făcut o gargară cu apă de gură și și-a petrecut jumătate de oră alegându-și o cămașă.

Karin mai descoperise că o înșelase de două ori: o dată exact înainte de nașterea copiilor și încă o dată imediat după aceea. „Dacă se mai întâmplă o dată“, i-a spus ea, „o să divorțez, o să am grijă să nu primești custodia copiilor și o să-ți iau toți banii.“

Îl înfricoșa gândul că o să rămână fără tot ce avea, însă îi era greu să-și imagineze o astfel de situație. Clipa în care avea să fie prins părea mai îngrozitoare decât consecințele. A descoperit că nu-i era rușine că o înșela pe Karin dacă ea nu știa. Fusese cea mai însemnată descoperire din viața lui de adult, mai mare decât cea că era un competent om de afaceri sau că izbutea să câștige mai mulți bani decât rivalii săi, care erau muzicieni mai talentați. Conștiința îl tulbura doar când cineva îi aducea aminte că și el ar fi trebuit să aibă una și că era obligatoriu să-l tulbure. Dar, câtă vreme nu se întâmpla asta, el își dădea toată silința să se poarte frumos cu două femei care n-aveau nici un punct comun și nici un motiv să se cunoască. Își iubea soția; n-avea de gând s-o părăsească niciodată. Pe lângă Ruby și Dan, pentru el fericirea lui Karin era mai importantă ca orice altceva. Din acest motiv făcea tot ce-i stătea în putință pentru a o împiedica să afle că el mai face sex și cu altcineva.

Ritchie și-a luat hainele și s-a dus să se îmbrace în camera unde Karin își ținea garderoba. Avea oglinzi mai bune și era mai aproape de scara principală. În cazul în care Karin ar fi venit să se certe cu el, iar ușa ar fi rămas deschisă, ea ar fi fost obligată să nu țipe, ca să n-o audă copiii. Dezavantajul era că în cameră se găsea o fotografie imensă cu Karin, de când era tânără, care acoperea un perete întreg. Poza fusese făcută când ea avea nouăsprezece ani, iar el douăzeci și unu, iar cântecul de succes al trupei lor ajunsese în topurile din Londra, New York și Tokio. În anul acela, într-o seară, în North Shields, de la geamul limuzinei care se oprise la semafor, Ritchie văzuse un grup de fete, care mergeau la braț pe asfaltul ud de pe mijlocul unei străzi, cântând piesa lui și a lui Karin, cu pardesiele descheiate cu fața și rochiile decoltate biciuite de vânt, de stropii de ploaie până când obrajii și gâturile lor au prins să strălucească.

În fotografie, Karin stătea noaptea pe o bancă dintr-un parc. Era încălțată cu cizme scurte și purta o eșarfă din șifon, chiloți și sutien, toate albe. Era tolănită pe bancă, cu coatele sprijinite în spate și brațele atârnându-i, cu o țigară în mână și picioarele desfăcute. O sticlă de un litru, pe jumătate plină cu vodcă, era pe bancă lângă ea. Sub bliț tenul ei era alb ca ceara, deși rezoluția era atât de bună, încât i se vedea pielea ca de găină și puful de pe membre. Pe vremea aceea se îndopa cu otrăvuri nu, așa cum scria în ziare, pentru că se ura pe sine, ci pentru că se iubea, iar rezistența trupului său la acele otrăvuri era la fel de mare precum convingerea ei că era indestructibilă, tânără și frumoasă.

Iluzia spontaneității era spulberată de părul ondulat, auriu și lucios al lui Karin și de contururile negre artistice din jurul ochilor ei, dar Ritchie știa că asta nu era doar o iluzie. Fusese în parc când i se făcuse fotografia. Karin își scosese rochia și o azvârlise pe frunzele acoperite cu brumă de pe marginea aleii, fiindcă așa avusese ea chef. Stilistul își ridicase mâna ca s-o oprească, dar își dăduse seama că n-avea nici o șansă. Ritchie știa că ea băuse jumătate de litru de vodcă. După ce luase o sorbitură hulpavă de vodcă din sticlă, se ștersese la gură cu dosul palmei și, pe când fata de la machiaj venise să-i aranjeze fața, ea își lăsase capul în piept, a tușit, a râs și a spus „Îmi scot asta de pe mine“, s-a ridicat în picioare și și-a desfăcut fermoarul rochiei. În acel moment Ritchie și-a dat seama că viitoarea lui soție era mai nebunatică decât i se păruse până atunci.

Acum Ritchie avea impresia că soția lui îl păcălise. Ea îi permisese să creadă că, oricât de rău ar fi fost el, ea l-ar fi putut depăși. Își închipuise că în viitor el ar fi fost omul rezonabil de lângă rockerița zbuciumată. Dar pe când el își unduia șoldurile în fața mulțimii și scuipa versuri în microfon, gândindu-se la dobânzile bancare ale depozitelor din străinătate, a reieșit că pe Karin o bătea gândul să facă copii. Se gândea la asta chiar și când șfichiuia aerul cu pana dură a chitarei pentru ca apoi să vibreze coardele cu ea, cântând într-o desăvârșită armonie cu el și făcând boxele să se zguduie. Ritchie nu se schimbase, dar Karin da. Cu mai mulți ani în urmă, bunătatea ei a început să se întrevadă din spatele măștii sale rebele, apoi, în scurt timp, Ritchie se trezise că asistă neputincios la ridicarea nivelul de moralitate a soției lui care îl depășea pe al lui și se mult înălța deasupra. Nu se putea spune că renunțase la cocaină, la cocteiluri, la țigări și să se mai culce cu băieții și fetele care-i plăceau, ci le  lăsase cu ușurință în urmă, ca pe niște pantofi vechi. „Hai să ne mutăm la țară“, a zis ea, și au cumpărat o casă în Hampshire. A rămas alături de el, frumoasă, talentată, amuzantă, iubitoare și doar a lui, mama copiilor săi, iar el era îngrozit.

Fragment din Invaziile inimii de James Meek, în curs de apariție la Editura Humanitas Fiction, colecția Raftul Denisei. Traducere de Carmen Toader.