Invingatorul

Bogdan Nastase este singurul prieten pe care-l mai am din adolescenta. Ne-am cunoscut pe la 14 ani si foarte repede am devenit un fel de frati. Mai ales ca suntem nascuti in acelasi an special 1968, in luna mai, la distanta de 3 zile.
Multe lucruri ne-au apropiat si au consolidat prietenia noastra, dar la proba timpului au rezistat doar cateva, esentiale.
Primul este acela ca, intr-o vreme cand nu eram inca foarte siguri pe optiunile noastre profesionale, el a facut rost de un aparat de fotografiat – un Praktica, foarte bun la vremea aceea – si am inceput sa ne jucam amandoi cu el. Bogdan isi incropise acasa, in baie, o camera obscura, de developat filme si fotografii. Deseori imprumutam aparatul de la el. Apoi, “croitoream” camasi si pantaloni dintr-o panza numita “america”, pe care le vindeam cu mare succes la cunoscuti. Asa strangeam bani sa plecam doua-trei luni la mare.
Tot Bogdan a fost cel care m-a dus prima oara la 2 Mai si pentru asta ii multumesc. Oricat de putini centimetri de material textil ai avea pe tine la plaja, nu se compara cu magia starii trupului gol si liber intre ape si pamant.
In ziua de 21 decembrie 1989, privind la televizor “inceputul sfarsitului”, ne-am ridicat instantaneu de pe fotolii si am plecat – teleghidati parca de o forta misterioasa – “in miezul evenimentelor”. A fost si inconstienta in gestul nostru, dar si altceva mult mai profund si mai puternic – ceva ce a indeplinit si functia de “inger pazitor”. Nici acum nu stiu cum am scapat fara sa fim batuti, arestati sau impuscati.
Dar imediat dupa, amandoi am fost loviti de marea dezamagire din ianuarie-februarie 1990. Ne-am trezit imediat. Eu am ramas aici si am devenit jurnalist. El a plecat in Germania in vara lui 1990, cu toata familia, ca emigrant.
Tot lui Bogdan ii datorez prima mea iesire in strainatate. Daca nu era el, nu mi-as fi facut pasaport ca sa ajung in primavara aceluiasi an la Praga, unde am petrecut aproape doua saptamani fabuloase.
In 1992, m-a chemat sa-l vizitez in Germania. “O sa plec in America”, mi-a zis el la telefon, “si e mai usor sa ne intalnim acum, pentru ca dupa aia n-o sa ne mai vedem multa vreme”. Intr-una dintre nenumaratele nopti albe in care am tot stat de vorba, m-a rugat sa-l sfatuiesc ce sa faca in America – de ce anume sa se apuce. El trebuia sa aiba clar in minte asta inainte de a ajunge acolo – avea nevoie de un proiect deja desenat. Si i-am spus ca, dintre toate lucrurile pe care le face el, cel mai bine ii ies fotografiile. Adica sa se duca in America sa se faca artist fotograf. Suna cam… utopic. Dar el a avut curajul sa incerce. S-a dovedit ca si el, si eu am avut dreptate. Azi este unul dintre cei mai buni fotografi pe care-i cunosc. Ajuns in Chicago, a facut o academie de arte frumoase – sectia arta fotografica.
Inca din studentie fusese remarcat si luase premii la concursuri. A ajuns chiar si asistent universitar la sectia lui. Dupa care si-a pus pe roate o afacere cu un studio foto. S-a axat pe fotografie comerciala, dar si-a gasit timp si pentru proiecte artistice personale. A trecut prin perioade foarte grele, dar intr-un final a iesit la liman, mereu increzator in talentul lui.
In 1996, la fostele Galerii Artexpo de la TNB, Bogdan si-a vernisat, cred eu, una dintre cele mai bune expozitii de fotografie artistica facute in Romania din 1989 pana azi – Chicago by night.
In fine, azi, Bogdan Nastase, la 38 de ani, este un artist matur si respectat in Chicago. Daca vreti sa va faceti o idee, intrati pe www.bogdannastase.com.
Am auzit de multe ori, de-a lungul anilor, bine-cunoscutele teorii cum ca e greu sa reusesti in strainatate, ca esti macinat de un distructiv dor de casa si ca suferi de o nostalgie acuta dupa prietenii din Romania. Niciodata nu am fost de acord cu asta, decat in cazul firilor slabe sau nascute pur si simplu sub zodia ghinionului. Pana la urma, indraznetii si cei puternici, talentati, destepti si cinstiti inving. Intotdeauna. Oriunde. Iar Bogdan Nastase este o dovada vie ca am dreptate.