Ion Bulei: Acum 90 de ani... (IX)

Vot in Sfatul Tarii de la Chisinau
Situatia politica din Basarabia nu era intru-totul favorabila unei uniri cu Romania. De fapt, intreaga chestiune se juca in interiorul Sfatului Tarii, nu in afara lui. Aici, Fractiunea Taraneasca si o parte a reprezentantilor minoritatilor erau impotriva unirii cu Romania. Al. Marghiloman, in intalnirile sale cu deputatii basarabeni din 26 martie, da asigurari ca Sfatul Tarii nu va fi dizolvat pana nu se va solutiona reforma agrara, doi reprezentanti ai Basarabiei vor fi membri ai guvernului roman, vor fi pastrate decretele legi care asigurau autonomia Basarabiei, iar prefectii vor fi numiti cu acordul Sfatului Tarii. Ion Buzdugan si deputatii din Sfatul Tarii din grupul sau ofera sprijinul lor unirii, gest care conteaza in momentul votului, lasandu-l izolat pe Tiganko, reprezentantul aripei opuse unirii.
“Ce puteam face eu, scrie Al. Marghiloman, era numai la suprafata, cine lucra in paturile adanci erau Stere, Cazacu, Costin, Nita Serghie, profesorul Cadere. Stere zicea glumind ca a facut kilometri de vorbarie.” 
Marghiloman si insotitorii sai asteapta rezultatul votului la Cercul militar, observand, nu fara malitie, obiceiurile basarabenilor, care “se sculau tarziu, munceau putin si mancau mult”. Aici ei vor astepta indelung. Cea dintai veste buna e aceea ca majoritatea a hotarat ca votul sa fie pe fata. Se impiedicau astfel intrigile pe dedesubt. Cuvantul lui Marghiloman la aflarea votului lauda “geniul rasei noastre”. La a doua aniversare a unirii Basarbiei va spune “eu, tradatorul, aveam norocul sa iau de mana Basarabia, s-o aduc la Patria-Muma”.
 
Scrisorile imparatului, mar al discordiei
Tratatul de la Bucuresti nu prevedea o limita de timp pentru schimbarea instrumentelor de ratificare. De acest fapt puteau profita Centralii si aliatii lor Bulgaria si Turcia, pentru a prelungi starea de razboi care le dadea drepturile ocupantului. Dar profita si regele Ferdinand, care nu semneaza tratatul pacii separate (a procedat cum au facut si bulgarii, al caror parlament nu recunoscuse pana in 1918 tratatul de pace de la Bucuresti din 1913).
Intre timp, Czernin nu se mai intoarce la tratativele de la Bucuresti. La Viena, el declara presei ca a cerut Frantei sa faca pace fara sa pretinda Alsacia si Lorena, ceea ce Clemenceau a refuzat (culmea ar fi fost sa accepte!). “Contele Czernin minte”, ii raspunde Clemenceau. Czernin revine. Incepe astfel un val de declaratii dintr-o parte in cealalta care va duce la demisia lui Czernin. “A provoca pe Clemenceau la un duel e totdeauna o eroare”. Intors de pe front, Clemenceau ii cere lui Stephen Pichon, ministrul de externe, intreaga corespondenta cu austriecii. Descopera doua scrisori din 1917 ale imparatului Carol, trimise printilor Sixt si Xavier de Bourbon-Parma. Scrisorile trebuiau sa ramana secrete. Poincare, presedintele republicii franceze, in posesia caruia ajunsesera scrisorile, le promisese acest lucru celor doi printi. Dar Clemenceau nu stia de cuvantul dat de presedinte. Sau se facea ca nu stia. Si retine scrisorile. “Ma ataca, eu ma apar. Cat il priveste pe Imparat, am un sfat sa-i dau. Daca il face sa taca pe ministrul sau, atunci e bine. Altfel, ei bine, vom vedea”, cum ii va spune lui Georges Manteyer, confidentul familiei de Bourbon-Parma, care solicitase o audienta lui Clemenceau.
 
Clemenceau contraataca
Dar la 7 aprilie, inainte de a se reintoarce la Bucuresti pentru tratativele de pace, Czernin il provoaca din nou pe Clemenceau, declarand ca nu crede ca exista o personalitate mai mare in rang decat era el care sa fi discutat despre o pace cu francezii. Chiar nu stia. Clemenceau riposteaza pe 9 aprilie: “Este chiar imparatul Carol care intr-o scrisoare din martie 1917, scrie cu mana sa ca isi da adeziunea dreptelor revendicari franceze referitoare la Alsacia-Lorena. Nu-i mai ramane dlui conte Czernin decat sa primeasca propria sa dezmintire”. Czernin ii telegrafiaza suveranului, declarandu-i ca se teme ca nu cumva suveranul sa fii scris o scrisoare de al carei continut el habar nu avea. Atunci “ar fi o catastrofa”. In fapt asa si era. La 10 aprilie Czernin se duce la Baden, unde era imparatul. Ii cere acestuia sa-i scrie lui Wilhelm al II-lea, dezmintind ca ar fi fost de acord vreodata cu cedarea Alsaciei-Lorena catre Franta si insistand pe prietenia dintre Germania si Austro-Ungaria. Apoi da din nou o declaratie presei in care sustine iarasi ca tot ce afirma Clemenceau era fals. “Tigrul” raspunde publicand scrisoarea autografa a imparatului, datata 24 martie 1917. Czernin e prins. Imparatul la fel. Ar fi fost mai bine daca ar fi recunoscut ca a incercat in 1917 sa obtina pacea si n-a reusit. Opinia publica ar fi acceptat. Si Germania la fel. Dar asa se ajunge la situatia in care ori demisiona ministrul, ori abdica suveranul, in incercarea de a recastiga oarecare credibilitate. La 13 aprilie, la palatul Laxenburg, Czernin nu ezita sa-i ceara imparatului sa se retraga, abandonand puterea arhiducelui Eugen, in fruntea unei regente. Carol, in primul moment, e de acord, dar apoi ii cere ministrului sau de Externe sa demisioneze. Ceea ce acesta si face. Imparatul il numeste in locul sau pe Burian, care mai fusese ministru de Externe si care nu se remarcase deloc. Dimpotriva. Trecea mai curand un om politic mediocru. Printul Windisgratz tocmai facea sa circule o anecdota, in care intr-un salon in castelul in care se gaseau Tisza si Burian, maresalul Curtii intra si ii spune lui Berchtold: “un ministru de Externe va fi numit din acest salon”. Si cum Tisza se excludea nu mai ramaneau decat un lacheu si Burian. Si exclamatia maresalului: “Lacheul are un aer foarte inteligent”.  
 
Semnarea pacii de la Bucuresti
Prevederile pacii de la Bucuresti, din punctul de vedere al Centralilor, au incercat sa fie un compromis intre doleantele celor patru. Nu s-a reusit. A fost mai mult o pace austro-ungara si bulgara decat germana, Kulhmann fiind silit sa cedeze mult prea adesea aliatilor sai. Semnarea pacii e la 24 aprilie-7 mai. Romania ceda Dobrogea Bulgariei, mai ceda teritorii insumand 5 600 km2, cu o populatie de 724 957 locuitori, catre Austro-Ungaria, era nevoita sa demobilizeze armata, cu exceptia a patru divizii cu efective complete si 8 divizii cu efective de pace (20 000 de infanteristi, 3 200 cavaleristi si 9 000 de artileristi, trebuia sa incheie inrobitoare conventii economice (in domeniile agricol, al petrolului, al padurilor…).
Fata de tratatele de la Brest-Litovsk, cel de la Bucuresti parea mai moderat. De aceea el e si violent contestat la Berlin, deopotriva de cercurile industriale si financiare (Stinnes, Ballin, Deutsche Bank), cat si de Ludendorf (“nu s-a stiut exploata victoria germana”). Si chiar daca Kuhlmann va continua sa fie sustinut de cancelarul Hertling, pozitia lui politica e serios atinsa.