Ion Irimescu (1903-2005) a trait 102 ani

Destinele frante, dramatice, soarta potrivnica, moartea timpurie impresioneaza puternic si influenteaza aura care se tese in jurul unui artist. Vezi paralela Andreescu-Grigorescu in critica de arta interbelica, cand lui Grigorescu aproape ca i se imputa ca a trait mult si a avut succes.

Marea batranete se bucura de mai putina simpatie, nu putini artisti mor uitati de contemporanii lor, pentru a fi, eventual, redescoperiti candva. Oscar Walter Cisek, poate cel mai bun critic de arta din anii 20, sustinea ca mediul romanesc este inca insuficient de matur pentru a sustine si proteja fiinta fragila a artistului. Cazurile lui Andreescu, Luchian, Sabin Popp ar fi dovedit-o. Nu cred ca societatea romaneasca de azi a devenit mai putin ostila artei si artistului, dar iata ca un artist roman a trait 102 ani si, mai mult, a murit in plina glorie. Ion Irimescu ramane o exceptie fericita.

Autoportetul lui din anii 30, modelat febril dar totusi nu analitic in felul lui Paciurea, ci oarecum abreviat si laconic, conturand un personaj nelinistit si avantat, semnaleaza aparitia unei noi generatii de sculptori, diferita de cea a lui Han, Jalea, Medrea. Elev al lui Paciurea si Han, apoi bursier timp de doi ani la Fontenay-aux-Roses, unde se afla scoala romana din Franta, Ion Irimescu expune cu succes la Salonul de toamna parizian. Revenit in tara, se confrunta cu precaritatea profesiunii de sculptor. Absenta comenzilor oficiale, raritatea celor private nu il impiedica sa trimita regulat lucrari la Salonul Oficial. Intre timp e profesor de caligrafie si desen in targul natal, la Falticeni sau la Pascani. Sculpteaza acum, la dimensiune mica, adaptata interiorului burghez, lucrari de inspiratie biblica – Moise, Pieta – sau mitologica – Centaureasa etc. Sunt compozitii elaborate in care inscrierea volumelor in spatiu e ingenios rezolvata, liniile de forta ale compozitiei sunt clare si energic delimitate. E un tip de sculptura in care virtutile modelatorului conteaza, desi esentiala e constructia, logica interna a formei uneori cam rigid, cam taios subliniata ca in Pieta. Nu lipsesc din opera de tinerete a lui Irimescu temele “eterne” ale sculpturii, torsuri feminine cu sugestii antice sau torsuri barbatesti, energice, cu ceva din uscaciunea expresiva a lui Lehmbruck. Dupa 1946, sculptura lui Irimescu, simptomatica pentru generatia lui, trece prin suisuri si coborasuri. E declamativ si neconvingator, si totusi unele portrete generice de muncitori sau otelari scapa de retorica realismului socialist. In deceniile marii batraneti se cantoneaza intr-un decorativism elegant, de buna calitate, usor desuet. Dimpotriva, surprind unele portrete cum este cel din reproducere, unde culoarea si modelajul mimetic introduc un sens acut, iluzionist chiar al realului, foarte actual.