Irak: al doilea Stalingrad nu a mai avut loc

Razboiul din Irak a durat aproape trei saptamani: din 19 martie pana pe 9 aprilie, cand a cazut capitala, Bagdadul. Desi Saddam Hussein ameninta cu o rezistenta ca la Stalingrad, victoria a fost usoara.

Blitzkrieg
Trei saptamani le-au le-au luat fortelor americano-britanice sa zdrobeasca un inamic despre care se credea ca, desi nu mai are forta de odinioara, va da cel putin o riposta demna. Forta colosala de care au dispus aliatii face ca acest razboi sa nu semene cu nici un altul. Inaintarea Diviziei a treia expeditionare catre Bagdad mai poate fi comparata, spun analistii militari, doar  cu invadarea nordului Frantei, in 1940, cand celebrele “Pantere” germane nu s-au oprit nici o clipa pana ce nu au ocupat Parisul. Fara indoiala, multi sunt factorii care au concurat la o victorie atat de rapida dar cheia sucesului au fost trupele speciale, razboiul aerian si ceea ce avizatii numesc “operatorii  de lupta psihologica”.

Lupta Psihologica.
Zicala romaneasca cu “biciul si zaharelul” pare ca nu le este straina strategilor americani. Ei au studiat, cu mut inainte, comportamentul psihologic al irakienilor si au aflat, astfel, ca tinerii arabi nu tolereaza nici o insulta la adresa barbatiei lor. Drept urmare, tancurile care inaintau spre Bagdad au fost “dotate” cu megafoane din care se auzea din cand in cand –  mai ales in zonele ostile – in cea mai curata limba a locurilor, ca irakienii sunt impotenti. In zonele mai prietenoase, americanii au preferat sa imprastie fluturasi, sa se poarte bland, sa potenteze orgoliul localnicilor: “Irakul este al irakienilor care au dreptul sa traiasca in libertate”; “Ne pare rau ca v-am lasat prada furiei lui Saddam dupa razboiul din Golf” – sunt doar cateva din zecile de mesaje aruncate din avioanele americane si britanice. Ideea nu este noua, a fost folosita si in razboiul din Golf, in 1991. Atunci, americanii au editat pentru irakieni chiar si o brosura cu invataminte despre cultura americana si despre intentiile lor in Golf. Numai ca brosura a fost numerotata de la stanga la dreapta, potrivit normelor occidentale. Arabii citesc si scriu de la dreapta la stanga drept urmare paginile lor sunt numerotate si ele potrivit aceluiasi procedeu. Ideea este ca irakienii n-au inteles mare lucru din invatarurile americane catre arabi. Nu mai este nici un secret ca razboiul nu a fost o decizie de saptamani. In Irak, “mobilizarea” pentru rasturnarea regimului a fost pregatita, cu mult inainte, de agenti arabi. Acestia i-au mituit pe operatorii de la puturile de petrol sa nu dea foc sondelor in calea trupelor aliate.

Riposta irakienilor
Chiar si asa, inca, rezistenta slaba a irakienilor a mirat. Se stia de mult ca armata irakiana nu mai este ceea ce a fost. In Razoiul din Golf, Saddam Hussein era sef peste cea de-a parta forta militara a lumii. Razboiul si embargoul de peste 10 ani au facut din armata regulata irakiana o umbra palida a aceleia din 1991. Se mai stia, insa, ca Saddam dispune de forte speciale, bine antrenate, bine echipate, bine platite si hranite dar mai ales loaiale, pana la moarte, regimului. Garzile Republicane dispuneau de peste 100.000 de soldati si se astepta ca rezistenta lor sa fie inversunata. Ea a fost dar nu la nivelul asteptarilor. Caderea Bagdadului – in jurul caruia se spunea ca sunt masate aceste trupe – si implicit a lui Saddam – a uimit administratia Bush care a ezitat mai multe zile sa-si declare victoria.
Se astepta ca Saddam, incoltit, sa foloseasca armele chimice. Se astepta ca irakienii sa incendieze puturile de petrol. Ar fi putut sa o faca. Nu a facut-o. Ce a facut mai putin crestinesc a fost ca, spre sfarsitul razboiului, sa foloseasca atacurile sinucigase impotriva aliatilor. O “specialitate” araba, in ultima vreme, atacurile sinicigase dateaza din secolul I dupa Christos si au fost folosite de zeloti –  patrioti evrei – impotriva ocupatiei romane. Secta siita a asasinilor a folosit metoda impotriva impotriva cruciatilor crestini. Ea a facut, insa, cariera, in timpul celui de-al doilea razboi mondial. In batalia de la Okinawa, 1944, 2.000 de kamikaze japonezi sau lansat cu avioanele asupra a 300 de nave de razboi inamice. Bilantul a fost cumplit: 5.000 de soldati americani au murit, determinand Washingtonul sa foloseasca bomba atomica. Se poate intelege frisoanene americanilor la chemarea lui Saddam la Jihad si la organizarea de atentare sinucigase. Chemarea lui Saddam a fost o vorba in vant. Formidabila forta a aliatilor a maturat totul in cale.

Bagdad – 40 de partide in doua saptamani
Planul american de reconstructie a Irakului, conceput de subsecretarul american al Apararii, Paul Wolfowitz, presupune o prima perioada, in care administratorul civil al Irakului, Jay Garner, sa repuna in functiune serviciile pentru populatie – alimentarea cu apa, electricitate – supravegherea reconstructiei drumurilor, scolilor, spitalelor, a sistemului bancar, emisiunea unei noi monede. Atunci cand serviciile vor functiona, administrarea tarii va fi predata autoritatii interimare irakiene. Planul pare simplu, insa este greu de aplicat intr-o tara complexa religios, aflata intr-un periculos vid legislativ si de autoritate, dupa prabusirea regimului Hussein. Marea problema o reprezinta majoritatea siita, care pana acum a fost marginalizata de regimul sunnit al lui Saddam Hussein si care, astazi,ar putea incerca sa-si ia revansa. Faptul ca astazi, Statele Unite negociaza cu grupurile religioase, pentru formarea unei autoritati contine si o anumita ironie. Irakul este una din cele mai laice tari din Orientul Mijlociu, dar Saddam a subminat caracterul laic al tarii, interzicand partidele politice, sindicatele, suprimand de fapt societatea civila. Incetul cu incetul grupurile religioase au ajuns sa exercite o putere subterana, astfel incat, SUA sunt obligate sa reconstruiasca astazi Irakul cu lideri religiosi. Unii dintre ei, ca de exemplu Mohammed al Hakim, liderul Consiliului Suprem pentru Revolutia Islamica in Irak, este un apropiat al liderilor conservatori religiosi siiti de la Teheran. El s-a pronuntat deja impotriva contributiei americane la democratizarea Irakului. Pe de alta parte, Ahmed Chalabi, favorit al unor influenti oameni politici de la Washington, este un irakian care a trait in exil, la Londra, si nu inspira incredere irakienilor.In afara acestora, mai exista si liderii kurzi, reprezentand o populatie ale carei drepturi au fost incalcate constant de regimul lui Saddam. Jalal Talabani, seful Uniunii Patriotice a Kurdistanului s-a intalnit deja cu Jay Garner.In afara partidului sau, mai exista si Partidul Democratic al Kurdistanului, condus de Massoud Barzani si FrontulTurcmen. In afara celor trei partide islamice, cinci kurde, a Partidului Comunist, a Congresului National Irakian, inca alte 40 de partide s-au infiintat in mai putin de doua saptamani, de la caderea Bagdadului. Statele Unite estimeaza, in acest haos politic, ca procesul organizarii unei autoritati irakiene, care sa  puna bazele institutiilor democratice in tara se va prelungi de la 90 de zile initial, la sase luni. SUA au avertizat Iranul sa nu se amestece in noua administratie din Irak si doresc instalarea unei democratii islamice dupa modelul turc.

Primul razboi transmis live
Razboiul din Irak a fost primul razboi transmis in direct la televiziune. Posturi de televiziune importante precum CNN, BBC, Fox, Sky News, CBS, ABC, precum si doua posturi de televiziune arabe Abu Dabi si Al-Jazzira au transmis ora de ora razboiul de trei saptamani, cele mai multe informatii si imagini fiind relatate in direct. Datorita dezvoltarii tehnice dupa primul razboi din Golf, din 1991, reporterii de razboi au avut sufiecienta mobilitate.
Unii corespondenti TV au calatorit singuri inarmati cu camere digitale cu ajutorul carora au putut transmite imagini. Echipele s-au deplasat fara a fi ingreunate de camioanele care altadata ar fi transportat aparate de comunicare prin satelit.
Totusi, unele limite legate de momentul transmiterii unor informatii au fost impuse de fortele americane din motive de securitate operationala. Astfel, reporterii care s-au deplasat impreuna cu trupele nu au putut transmite in anumite perioade, de teama ca semnalele acestora ar putea fi interceptate. Directorii televiziunilor au alocat sume importante pentru a face fata concurentei si a-si informa telespectatorii in timp real. Inclusiv comandantii militari au urmarit la CENTCOM -Comandamentul din Qatar – transmisiile. La CENTROM erau instalate computere de inalta tehnologie, ecrane uriase din plasma de la care comandantii urmareau campul de lupta in timp real. Inclusiv intrarea tancurilor in Bagdad a fost urmarita la televizor.
Mass-media a transmis imagini, fotografii si informatii care aratau ororile razboiului: copii dar si civili irakieni grav raniti, cladiri istorice de la Bagdad distruse de bombardamente sau gafele tactice ale militarilor aliantei. Colaborarea buna dintre mass-media si militari a fost desigur tulburata in momentul in care pe ecrane au aparut suferintele populatiei civile.

CNN, acuzat de cenzura
Atitudinea CNN in timpul razboiului din Irak a generat o polemica care a traversat oceanul, inclusiv presa franceza a facut referire la acest lucru. Directorul departamentului de informatii al CNN a recunoscut ca postul de televiziune nu a facut publice anumite imagini si informatii  din timpul conflictului pentru a-si proteja sursele de la Bagdad. El a povestit ca in ultimii 12 ani a facut 13 calatorii la Bagdad pentru a realiza interviuri cu lideri irakieni si de fiecare data a fost foarte atent la ceea ce a vazut acolo. Unele atrocitati ale regimului de la Bagdad, savarsite inaintea izbucnirii conflictului sau in timpul razboiului, nu au fost facute publice pentru a nu pune in pericol viata unor irakieni sau a colaboratorilor jurnalistilor CNN de la Bagdad, a spus oficialul postului de televiziune. Insa nici dupa aceasta luare de pozitie criticile  nu au incetat.
 
Televiziunea de la Bagdad, in aer
Singura care parea rupta de realitate, cel putin in primele zile ale razboiului, a fost televiziunea de stat din Bagdad, principalul instrument media al lui Saddam Hussein si regimului sau. In timp ce trupele americane bombardau Irakul, televiziunea de stat transmitea canturi si poezii inchinate “eroului natiunii”. Aceste programe erau intrerupte de mesajele fostului presedinte irakian sau ale locotenentilor sai, prin care imbarbatau armata si promiteau “moarte dusmanilor”. La cateva zile de la inceperea razboiului, televiziunea de stat irakiana a inceput sa prezinte unele secvente ale conflictului, desigur doar cele favorabile regimului irakian. Un spatiu extins a acordat unui irakian, devenit peste noapte eroul natiunii, dupa ce ar fi doborat un elicopter Apache cu o pusca. Ironia sortii a facut ca dupa ce a fost rasplatit cu 20 de milioane de dolari de insusi Saddam Hussein, dupa caderea regimului acestuia a fost calcat de hoti, care i-au furat toti banii si recompensele primite. Or, in lipsa altor surse de informatii, irakienii au fost “condamnati” sa asculte si sa vada doar ceea ce le-a servit televiziunea de stat.

Promptitudinea transmiterii informatiilor a fost platita de ziaristi si cu viata. Conform unui bilant realizat de cotidianul britanic The Guardian, cel putin 12 ziaristi au fost ucisi, cinci sunt dati disparuti, iar alti cinci au fost arestati. Organizatia Reporters sans Frontieres adauga acestei liste si cel putin patru ziaristi raniti, dar numarul este probabil mai mare, numai in urma atacului de la hotelul Palestina fiind raniti cel putin trei jurnalisti. Aviatorul american care a bombardat hotelul Palestina a declarat mai tarziu ca nu a fost instiintat despre ce fel de obiectiv era vorba.