Irealitati imediate

Stim de la Baudelaire ca poetul e asemeni cu albatrosul care, chipurile, exilat pe Pamant, e incurcat de aripile cu care este adaptat exclusiv la zbor. Dar prozatorul? Dar, mai ales, romancierul? Cred ca justificarea lui se afla in incercarea de a descrie, chiar prin intermediul fantasticului, o lume reala sau, oricum, una care pastreaza aparenta unei realitati solide.

El ar face parte, dimpotriva, dintr-o fauna care, chiar inzestrata cu aripi, nu ar putea parasi solul, precum dropia sau strutul.

Un exemplu care-mi vine in minte este celebrul “Dune” al lui Frank Herbert. Autorul descrie o planeta cu climat ostil, teatrul unor lupte politice si militare etc. O face insa atat de verosimila in toate amanuntele sale, incat realitatea ei devine neindoielnica. Mai mult, dupa roman s-a putut face un joc pe calculator in care amatorul izbuteste sa refaca pas cu pas constructia acelei lumi in mod coerent.

Ceea ce prezinta interes in proza, ca si intr-un joc PC, este in primul rand existenta personajelor care evolueaza si interactioneaza in chip convingator si consecutiv premiselor. Ei se circumscriu unei epoci, unui timp, unor date psihologice care tin de o “realitate”.

Este absolut normal ca, in “Maestrul si Margareta”, personajele altui taram sa de dedea zborului dupa cum, la alt nivel, personajele lumii noastre sa fie terorizate de probleme curente ale vietii omenesti pe care nu le pot depasi.

Din pacate insa, multe proze ale momentului din literatura noastra sunt lipsite tocmai de o asemenea coerenta care da lumii fictive a romanului (nuvelei) aparenta unei realitati indiscutabile. Personajele nu doar ca se comporta bizar peste limitele in care orice fiinta este capabila de surprize, dar au trasee absolut neverosimile. “Lumile” construite artificial sunt gaunoase, imposibile sau, mai rau, improbabile.

In ceea ce ma priveste, dupa o experienta vasta si mai curand nefasta de cititor de proza contemporana romaneasca, observ cu durere o alienare a autorului. Personajele vorbesc, se comporta, cumva, ca in filmele proaste romanesti, croite dupa necesitati ideologice sub comunism: ele functioneaza unilateral, ca niste mecanisme specializate pe functii inguste. Sunt lipsite de complexitatea unor oameni vii si nici macar in treacat nu aflam ce fac, cu ce se ocupa, ce aspiratii sau aberatii au. Unii sunt preocupati excesiv sau exclusiv de sex. Altii doar rationeaza politic, fara a fi clar daca si traiesc din asta sau daca mananca si dorm. Altii exceleaza in preocupari dintre cele mai bizare si care, in principiu, exercitate intr-o societate de orice tip, ar duce la marginalizarea sau chiar detentia lor in locuri specializate. In fine, alte personaje/actiuni sunt de un neo-samantorism atat de apasat, incat nu e cu putinta sa li se atribuie, nici macar in vise, vreun raport cu realitatea.

Acesta e motivul pentru care privesc romanul romanesc si mai general intreaga proza de azi de la noi cu suspiciunea ca ea serveste in primul rand unei teze a autorului si nu il are in vedere pe cititor, cel care isi doreste sa gaseasca, in spatele textului, o realitate plauzibila. Intr-un chip foarte curios, prozatorii actioneaza de fapt ca niste demiurgi orgoliosi, care creeaza lumi ce nu pot functiona si, facand asta, se indreapta, de fapt, impotriva propriului interes: acela de a fi cititi de multa lume si de a-si comunica astfel adevarul unei mase de “adepti”.