Isabel Allende și tribul ei/ de Elisabeta Lăsconi

Isabel Allende este, indiscutabil, regina superlativelor între scriitoarele sud-americane: o iubesc cititorii de pe câteva continente, o prețuiesc criticii decernându-i premii, o respectă editorii pentru că fiecare carte cunoaște reeditare după reeditare. La noi a impus-o “Casa spiritelor”, este drept că filmul cu o distribuție prestigioasă a precedat romanul, dar i-au urmat “Fiica norocului” și “Portret în sepia”, formând o trilogie. Încet și sigur, scriioarea chiliană și-a format la noi un public, așa că Editura Humanitas fiction i-a dedicat o serie de autor.

Între timp, numărul de cărți a depășit duzina, traducătoarea Cornelia Rădulescu s-a trezit cu fericita corvoadă: în fiecare an mai traduce un volum (doar o carte – “Povestirile Evei Luna” a fost tradusă de Radu Niciporuc). Între atâtea romane s-au strecurat câteva cărți ce ies din zona ficțiunii, două dintre ele au un loc aparte în biografia scriitoarei: “Paula”, apărută la noi în 2007, continuarea ei – “Suma zilelor” fiind publicată recent. Ele pot fi citite ca două scrisori de mare întindere pe care Isabel Allende le scrie fiicei sale, ample confesiuni încercând să potolească dorul și durerea. Paula s-a stins din cauza unei boli rare, porfirie, după o comă ce a durat un an, vegheată de mamă și de soț, de membrii familiei. O astfel de pierdere poate prăbuși un părinte, oricât de puternic ar fi. Scriind, Isabel Allende a încercat să repare ireparabilul: dispariția absurdă a unei tinere femei care nu avea nici 30 de ani, legătura firavă sortită dizolvării în curgerea neiertătoare a timpului, golul ce nu poate fi umplut de nimeni și de nimic. Fără îndoială, doar o ființă puternică reușește să coboare în infern și să se întoarcă teafără.
Isabel Allende povestește pentru fiica ei tot ce nu a reușit să-i spună, datorită depărtării și distanței ce le-a separat. Ea însăși a avut parte de comunicare ieșită din comun cu propria mamă, firesc ar fi fost ca minunea unei asemenea afecțiuni să se repete cu fiica ei, lanțul confesiunii ar fi devenit astfel tradiție. Toate lucrurile nespuse despre familia din Chile, istoriile părinților, încercările copilăriei, apoi ale adolescenței, anii petrecuți în Venezuela reînvie în cărțile accentuat memorialistice. După 13 ani, scriitoarea își reia confesiunea epistolară și deapănă mai departe povestea familiei, istorisindu-i Paulei cele petrecute după dispariția ei. Se desprinde imaginea unui trib, pentru că familia se află în expansiune, sunt adoptați prieteni, se nasc nepoți, toate se cer mărturisite fiicei, despre care scriitoarea are convingerea că se află aproape. Și chiar în familiaritate cu misterul stă farmecul cărții. Pentru Isabel Allende magia nu este vorbă goală sau convenție literară, are parte de întâmplări ce anulează granițele dintre lumi, începând cu zgomotele stranii, cu viziunea avută cu fiecare copil sau nepot înainte ca ei să se nască, mesajele primite de dincolo în cel mai straniu mod. Și, fapt ce salvează totul, autoarea se ironizează deseori, își etalează slăbiciunile, făcând haz de sine mai întâi.
Însă lucrul cel mai interesant și impresionant este tribul. Isabel Allende s-a căsătorit a doua oară cu un american, trăiește în California, dar o face în felul ei. Nu poate cu nici un chip rezista fără cei apropiați. Și-a adus copiii lângă ea, se amestecă în viețile lor, uneori îi terorizează, dar acceptă să fie o strașnică povestitoare și pentru nepoți, istorisind în câteva secunde, la comandă, povești cu subiectele pretinse de ei. Lumii americane în care domnește feroce individualismul, concurat de un cult al familiei, îi opune tribul, în care toți își găsesc locul. Bogăția unei asemenea vieții îi dă puteri, ca să trăiască și să scrie. Pe măsură ce tribul crește, se înmulțesc poveștile și personajele pline de secrete. Cine ar crede că femeia mărunțică de un metru și jumătate ale cărei cărți se citesc pe tot globul este cel mai grozav șef de trib care-i păzește și ocrotește pe toți ai ei? Isabel Allende, Suma zilelor (2011), Paula (2007), traducere din limba spaniolă de Cornelia Rădulescu, Editura Humanitas fiction. ELISABETA LĂSCONI, eseist și critic literar. Absolventă a filologiei bucureștene (1980), doctorat susținut în 1998 cu o teză despre Sorin Titel, publicată în două cărți (“Oglinda lucioasă, oglinda aburită”, Ed. Amarcord, 2000; “Sorin Titel, Ciclul bănățean”, Ed. Univers, 2000). Colaborări la revistele Adevărul literar și artistic, Caiete Critice, Cultura, România literară, Viața Românească.