Isihasmul și sculptura dinlăuntru/ de Marius Vasileanu

S-a născut în anul 1628 în localitatea Ianina – regiunea Pindului. Istoricii notează că întreg ținutul și localitatea natală erau destul de prospere în acea perioadă. Alături de aromâni, în Ianina mai locuiau greci și albanezi, majoritatea ocupându-se cu comerțul. Din rațiuni de afaceri, tânărul a ales să se mute în Țara Românească în anul 1648. Țara Românească era condusă în acele vremi de domnitorul Matei Basarab (1632 – 1654). Aici tânărul se va stabili în Oltenia, unde existau deja comunități însemnate de aromâni, unii dintre aceștia ajunși în importante funcții administrative. Orașul ales este Râmnicu Vâlcea, unde-și va întemeia și o familie. Unele surse indică faptul că pe soția acestuia o chema Despina cu care a avut cel puțin un copil: Mihai. Întrucât și el, și soția erau aplecați spre credința ortodoxă, fiul a fost îndreptat spre preoție.

Nu se știe cu exactitate ce fel de afaceri a avut tânărul nostru, ci doar că a practicat negustoria între anii 1648 și 1692, așadar până spre mijlocul domniei lui Constantin Brâncoveanu (1688 – 1714). Ajuns în etate de 64 de ani, a hotărât să se dedice exclusiv vieții monahale…

Cunoscându-l personal pe Episcopul Ștefan al Râmnicului (1673-1693), în anul 1692 este tuns în călugărie și primește numele de Antonie (nu i se cunoaște numele inițial, de mirean). Dorința sa cea mai mare era de a se retrage pentru restul vieții pământești la una dintre Mănăstirile Muntelui Athos. Zis și făcut, Monahul Antonie s-a dus la Episcopul Ilarion al Râmnicului pentru a lua binecuvântare să meargă la Sfântul Munte Athos. Arătându-i părintește că monahismul românesc nu este cu nimic mai prejos decât cel athonit, Episcopul Ilarion – personalitate excepțională a acelor timpuri – îi descrie lui Antonie încercările și dificultățile prin care trec așezămintele creștine din țară care trebuie întărite cu oameni, înainte de orice, dar și din punct de vedere al resurselor. Episcopul îl îndrumă – profetic – pe Antonie către Schitul Iezer, rămas în paragină de ceva ani.

Cum în Tradiția creștin ortodoxă lipsa binecuvântării din partea duhovnicului, a superiorului înseamnă interdicție dar și ascultare, “tăierea voii proprii”, monahul Antonie se duce la Iezer și se pune pe treabă. Iată ce notează primul biograf al Cuviosului, ucenicul său Nicolae: “Deci, neputând el să-și facă voia după pofta inimii, și înțelegând pentru mănăstioara ce se cheamă Iezer că este la munte în pustie; și fiind în acea vreme mănăstioara de tot pustie, nelocuind măcar un călugăr sau un alt om pământean, și biserica fiind surpată de tot, a poftit să locuiască la cel loc”. Trebuie înțeles că în vremurile respective accesul la acest lăcaș de cult era cu adevărat dificil. De pildă, în urmă cu doar o sută de ani, în vremea Episcopului Atanasie al Râmnicului (început de secol XX), ierarhul relatează că, nefiind poduri, a fost nevoit să treacă râul de 24 de ori pentru a ajunge la Iezer!…

Constatând starea schitului, Cuviosul Antonie a pus la bătaie toate economiile pe care le făcuse de-a lungul vieții, după cum precizează Ieromonahul Nicolae: “S-au îndemnat la îndemnarea Maicii Precista să prefacă biserica, și dând și părintele Antonie ce au avut din prisoseala neguțătoriei sale, nu și-a lăsat măcar un ban la el, s-a apucat Arhiereul și a prefăcut Sfânta Biserică din temelie, și chilii și zid împrejur, și au înfrumusețat-o cu cele ce-i sunt de trebuință, și puind egumen și alți părinți locuitori de obște.”

Așadar, Cuviosul Antonie își încheie lucrarea de reconstrucție a Schitului Iezer care durează între anii 1693 și 1705. Abia în anul 1708 începe pictarea interiorului bisericii prin eforturile ieromonahului zugrav Nicolae din Teiuș. Pictura bisericii vechi a Schitului Iezer va fi încheiată în anul 1725. Bun gospodar, ca orice vlah, la sfatul Cuviosului au fost defrișate câteva porțiuni de pădure împrejurul schitului pentru a fi transformate în grădini și livezi.

În anul încheierii lucrărilor de restaurare a bisericii, Cuviosul îndrăznește să ceară iarăși binecuvântare pentru a se retrage într-un loc pustiu – aflat nu departe, pe dealul din apropierea Schitului Iezer – unde descoperise o mică peșteră. De această dată primește binecuvântarea ierarhului. Înainte de aceasta, se întâmplase una dintre minunile importante ale vieții Cuviosului. Rugându-se mai multe zile în peștera respectivă, Antonie primește semn printr-o vedenie care se repetă de trei ori: este îndemnat să sape cu mâna proprie ajutat de un ciocan în piatra peșterii pentru a-și construi un mic paraclis. În acest loc va mai trăi Cuviosul Antonie timp de 28 de ani.

Înscriindu-se în tradiția bisericilor rupestre de la Murfatlar sau Buzău, Antonie pornește o lucrare deosebit de aspră prin săparea în piatră, timp de trei ani, folosindu-se doar de daltă și de ciocan, a unei chilii în care amenajează un paraclis. Alături va mai săpa o altă chilie și o gropniță, locul său de veci. Viața sa de sfințenie a atras ca un magnet. În preajma Cuviosului s-au adunat și câțiva ucenici. Biografii îi pomenesc pe Ieromonahii Nicolae și Atanasie. Sunt amintiți de asemenea și o seamă de binefăcători care s-au îngrijit de viața acestor pustnici.

Ucenicul său insistă asupra vieții de asceză aspră pe care și-o impusese Cuviosul. Obișnuit cu munca încă din familie, din tinerețe, chiar dacă acum avea deja o vârstă înaintată, în fiecare zi participa la munca cea mai grea: tăia copaci, scotea buturugile, aduna pietre, “niciodată fără lucru nu ședea”. În același timp, Cuviosul se învrednicise (în timpul rugăciunii) cu darul lacrimilor de aceea ucenicii relatau că “lacrimile din ochi nu-i lipseau, ci totdeauna erau pururea”. Alții își aminteau că pe dată ce Cuviosul Antonie intra în biserică “și începea rugăciunea, lacrimile îi curgeau pe obraz”. Iar acestea nu le considera suficiente. Mai recursese Cuviosul Antonie la o practică pe cât de rară, pe atât de dură: și-a încins trupul cu lanțuri “verigi de fier împrejurul trupului Sfinției Sale” astfel încât totdeauna să aibe motiv a-și aminti de lupta cea nevăzută. Sihastrul nu dormea vreodată, în schimb stătea rezemat de câteva pietre, conform ucenicului său Nicolae. De asemenea mânca o singură dată pe zi, în duhul tradiției sihaștrilor, pe la orele trei după amiază, iar hrana sa pământească nu consta decât în câteva bucăți de pâine aspru drămuite și apă.

Renumele Cuviosului Antonie se răspândise rapid, mai ales după retragerea sa la Peștera care astăzi îi poartă numele. Conform “Patericului românesc” mulțimi de ucenici, preoți, monahi și monahii, ori simpli credincioși mireni soseau în pelerinaj la Schitul Iezer ca să primească merinde duhovnicească de la Antonie Sihastrul. Acesta “îi primea cu dragoste, îi odihnea, îi hrănea cu cuvintele cele dumnezeiești și îi libera cu pace, creând astfel o adevărată reînnoire duhovnicească în Oltenia de sub munte”.

Precum se întâmplă adesea în cazul călugărilor îmbunătățiți, Cuviosul Antonie și-a cunoscut sfârșitul vieții pământești. L-a chemat cu exact 40 de zile înainte pe ucenicul său Nicolae, spunându-i: “Sfârșitul mi s-a apropiat a mă muta din viața aceasta și, după moartea mea, să te nevoiești și să îngropi trupul meu în gropnița care am făcut-o eu în piatră.” Cele 40 de zile și le-a petrecut în rugăciune și convorbiri duhovnicești cu ucenicii. La ceasul cuvenit și-a luat rămas bun de la fiii săi spirituali cei mai apropiați “apoi s-a culcat pe rogojină și a adormit”. Cuviosul Antonie a trecut la viața veșnică la 23 noiembrie 1720. Ucenicii i-au împlinit voia: după săvârșirea rânduielilor călugărești de îngropăciune l-au așezat în gropnița pregătită cu mulți ani înainte. Grației nenumăratelor întâmplări minunate petrecute după adormirea Cuviosului Antonie, a fost canonizat de Biserica Ortodoxă Română în anul 1992.

Opera Maxima

“Acest Cuvios Părinte Antonie, poftind iar să fie mai îndeletnicit, singur, ca să se poată lupta împotriva celui măiestru, ieșind din Mănăstire și cercetând, din voia lui Dumnezeu a găsit o peșteră, la care șezând câteva zile și făcând rugă călduroasă cu lacrimi, i s-a arătat în vedenie prin vis, nu o dată, ci în trei rânduri, zicându-i să se apuce cu ciocanul să sape și să facă biserică în peșteră, în piatră”.

…Conform Pr. Ghelasie Gheorghe de la Frăsinei, cel care a scris și Acatistul Cuviosului Antonie Sihastrul, “în peștera sa era o permanentă slujire a Sfintei Liturghii”. Această exprimare pare stranie întrucât, concret vorbind, acest fapt nu se petrece în nicio biserică, în niciun lăcaș de cult. Liturghia își are rosturile și timpul său. În realitate, cunoscutul monah isihast Ghelasie Gheorghe se referă la o liturghie de ordin interior. Cea care se petrece în inima celui ce află isihia. Este “provocarea” la care este chemat orice credincios, cu atât mai mult dacă a fost îmbrăcat în haina îngerească a călugăriei. Aceeași liturghie despre care vorbește și Sfântul Maxim Mărturisitorul. Se poate spune despre Cuviosul Antonie care și-a săpat chilia, apoi gropnița, că Opera sa reală constă în sculptura dinlăuntru. Fiecare cuvânt al rugăciunii poate fi asemuit loviturii de daltă cu care sapi în piatră. Cine este de fapt autorul adevărat al sculpturii dinlăuntru: rugătorul, rugăciunea sau Iisus? – este o întrebare la care poți medita o viață.

Știu că pare exagerat pentru multă lume, dar susțin aici că folosind instrumentele și căile sale de căutare spirituală & artistică, Constantin Brâncuși tot aici voia să ajungă. Poate că tocmai acest lucru îl realizase și artistul născut la Hobița, căci fusese îndelung preocupat de căutarea spirituală. Nu se știe dacă Brâncuși a auzit vreodată de povestea Cuviosului Antonie de la Iezer.