Versiunea completă
Ziarul de Duminică

Istoria literară a cârpaciului bătrân/ de Ziarul de duminică

Neagu Djuvara a scris o Istorie a României pe înțelesul copiilor. Cartea mea se intitulează Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc. Dacă ne gândim bine, e cam același lucru. Cei care citesc sunt, în zilele noastre, îndeosebi copiii.

Ziarul de Duminica · 18 decembrie 2014 · 7 min de citit

Criticul literar Nicolae Manolescu, profesor universitar, președinte al Uniunii Scriitorilor, diplomat, director al revistei „România literară” publică un volum de istorie literară pe înțelesul tuturor celor care citesc *) pe care îl încheie cu un text în care face o referire la Caragiale: „Iertați-mi lipsa de modestie, zic și eu ca el: «Eu sunt cârpaci bătrân, eu cos de dragul pingelii, nu al cusăturii.»” Dar niciun cititor dintre cei cărora li se adresează cartea, ca să nu mai vorbim de ceilalți, nu trebuie și nu se poate lăsa înșelat.

Nicolae Manolescu nu e cârpaci și face istorie literară pentru că asta știe foarte bine. Noua sa istorie nu este un compendiu al precedentei (sau „condensare” – și autorul însuși insistă de mai multe ori asupra acestui fapt), ci un volum de sine stătător, cu o concepție aparte, texte scurte, ca niște tablete, modificări de periodizări, un volum destins, deloc încrâncenat, într-un limbaj simplu și seducător. Cel sau cei care urmăresc numele de scriitori existente vor constata absențe și mai multe decât la precedenta istorie, dar și introducerea câtorva nume noi.

Noua sa carte e un eveniment editorial din multe motive, unele evidențiate chiar de precizările autorului:

„Neagu Djuvara a scris o Istorie a României pe înțelesul copiilor. Cartea mea se intitulează Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc. Dacă ne gândim bine, e cam același lucru. Cei care citesc sunt, în zilele noastre, îndeosebi copiii. Am fost ispitit o clipă să citez cuvintele lui Benny Levy din prefața unei culegeri de mărturii despre rezistența prin lectură a copiilor internați în lagărele naziste: Această carte se adresează tuturor copiilor și copiilor lor. Odată ieșiți de pe băncile școlii, puțini sunt cei care mai țin o carte în mână. Una de literatură, vreau să spun. Ca să nu vorbesc de literatură română. Și, încă și mai rar, de literatură română contemporană. Nici profesorii de română nu se omoară cu cititul. Și nu de azi, de ieri. Anton Holban făcea remarca pentru vremea lui. Când s-a schimbat programa de literatură pentru liceu și au apărut manualele opționale, în urmă cu un deceniu și mai bine, cea mai mare îngrijorare a dascălilor de română știți care a fost? Că sunt obligați să citească opere care nu fuseseră în programa de dinainte. Învățământul umanistic de altădată se baza pe citit și pe scris. Mulți dintre cei trecuți prin școală știau pe de rost poezii sau recunoșteau personaje de roman. Și scriau corect. De la străbunicul meu matern au rămas niște amintiri scrise superb, deși nu urmase decât liceul. Un concurs recent de la televizor i-a arătat pe participanți capabili să răspundă la întrebări din diverse domenii, mai puțin din literatură. E un semn al timpului. Nici măcar scriitorii nu se citesc între ei. De aici modestia titlului cărții mele. Ea nu se adresează criticilor literari, mai cu seamă acelora care sunt convinși că astăzi nu se mai scriu istorii literare. N-aș vrea să le stric tabietul de lectură. Ea se adresează, pur și simplu, celor care citesc. Ei sunt cei care salvează cartea. De la cei care nu citesc, nu putem avea nicio pretenție.”

Volumul este, totuși, în ciuda dezmințirilor, și un fel de istorie prescurtată a marii sale Istorii, publicate la aceeași editură, în urmă cu câțiva ani. Dar și în această privință Nicolae Manolescu ține să facă precizări înaintea altora:

„O versiune scurtă nu înseamnă și una prescurtată. Deosebirea dintre Istoria critică și Istoria pe  înțelesul celor care citesc nu provine din eliminări, ci din reformulări. În fond, e vorba tot de o «istorie critică», adică la două mâini, deși refe­rințele sunt reduse la esențial, iar bibliografia e indicată fugar. Opera autorilor nu mai e «descrisă», ci prezentată sintetic, într-o încercare de «portret». Tablourile de epocă literară își păstrează locul, dar sunt, firește, condensate. Cel mai greu mi-a venit să renunț la citate. Mai cu seamă că multe ilustrau o literatură și o limbă română din ce în ce mai puțin cunoscute. Selecția autorilor e, în linii mari, aceeași. Câțiva în minus, câțiva în plus. Am ținut, nu o dată, seama de observațiile făcute Istoriei critice. Nu și, decât rareori, de cele referitoare la selecție. Aici continui să mă iau după capul meu. Nu vreau să fiu ostaticul celor care mă citesc, fie ei și critici, ca scriitorul din romanul americanului Stephen King, care încape pe mâna unei cititoare nesățioase. Pretind celor care au avut bunăvoința imprudentă, când au comentat cartea, să-mi sugereze nume, de adăugat sau de eliminat, să-și scrie istoriile proprii, în care să-și ia răspunderea selecției. După aceea, le stau la dispoziție pentru un duel intelectual. Nici judecățile nu diferă prea mult de la o Istorie la alta. Acolo unde am simțit nevoia să recitesc, am schimbat câte o caracterizare sau câte un accent. Ceea ce, dată fiind concizia formulărilor, ar putea sări în ochi mai mult decât am avut intenția. Literatura se rescrie la fiecare nouă lectură. Nici istoria literaturii nu e aceeași tot timpul. Unei consecvențe complezente, i-am preferat franchețea opiniei. Mi s-a părut mai cinstită decât ipocrizia absolutizării judecăților. Pe care mi le asum în totalitate. în viața de toate zilele, îmi place să fac cadouri. în critică, nu. Pot conta pe obiectivitatea mea, de câtă sunt capabil, și «prietenii» și «dușmanii» din lumea literară. În critică, sunt dezinteresat și intratabil. N-am nici prieteni, nici dușmani. Stau de vorbă cu cărțile, nu cu omul din spatele lor. Nu spunea Flaubert: eu și  castraveciorii mei într-un borcan de murături? Să nu-și închipuie cineva că mă cred infailibil. Am greșit nu o dată. M-am contrazis de multe ori. Dar socotesc că am fost de fiecare dată în acord cu sensibilitatea și cultura mea literară. O lungă experiență îmi dă oarecare drept la greșeală și la contrazicere. Cu atât mai mult într-o epocă în care literatura se schimbă rapid, ca și receptarea ei de către public și critică. Puneți-vă în situația mea, cronicar literar la 22 de ani, la începutul anilor 1960, când literatura română era cea care era, și istoric literar la 70, la începutul anilor 2000, când literatura română este cea care este. Cum să fi rămas același? Nu-i exclud din discuție pe clasici: nici ei nu mai sunt ce erau. În 1960, nu aveam nici o reeditare din Maiorescu, Macedonski, Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, Blaga, Goga, Vinea, Voiculescu, Gib Mihăescu, Lovinescu, Călinescu și numeroși alții. Nu-i studiasem în liceu, nici în facultate. După dispariția din manuale și librării, erau tot mai rar citiți. Cei care au avut norocul reeditării au fost cenzurați: Eminescu, Sadoveanu, Camil Petrescu, Rebreanu, Negruzzi, Ghica sau Filimon. Vi s-ar fi părut normal să am astăzi aceeași perspectivă asupra literaturii ca ieri? O viață de om. O viață de critic literar. E mult? E puțin? Cred, asemenea lui Caragiale, că e destul și că «peste destul în artă nu mai trebuie deloc». Și, iertați-mi lipsa de modestie, zic și eu ca el: «Eu sunt cârpaci bătrân, eu cos de dragul pingelii, nu al cusăturii. »”

*) Nicolae Manolescu – Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc. Editura Paralela 45

Citește și