Istoria Regelui Gogoșar (I)/ de Radu Aldulescu

Radu Aldulescu s-a născut la 29 iunie 1954 la București și a debutat în 1993, la Albatros, cu romanul Sonata pentru acordeon, pentru care a primit Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. A mai publicat romanele: Amantul Colivăresei, Nemira, 1996; ediția a II-a, Cartea Românească, 2006, ediția a III-a, Top 10Ă, Polirom, 2013; Îngerul încălecat, Phoenix, 1997, ediția a II-a, Cartea Românească, 2011; Istoria eroilor unui ținut de verdeață și răcoare, Nemira, 1998; ediția a II-a, Cartea Românească, 2007; Proorocii Ierusalimului, 2004; ediția a II-a, Corint, 2006, ediția a III-a, Cartea Românească, 2008, ediția a IV-a, Top 10Ă, Polirom, 2014; Mirii nemuririi, Cartea Românească, 2006. În anul 2010, publică la Editura Cartea Românească romanul Ana Maria și îngerii. În anul 2012, Cronicile genocidului, Cartea Românească, 2012, ediția a II-a, Top 10Ă, Polirom, 2015 (Premiul literar „Augustin Frățilă” și Premiul pentru cel mai bun roman al anului 2012, la Colocviul Romanului de la Alba Iulia). A scris scenariul filmului Terminus Paradis (regizat de Lucian Pintilie), care a obținut Marele Premiu al juriului la Festivalul de la Veneția.

„Ca să scrii roman trebuie să pățești ceva. Să te întâlnești cu ursul în pădure, să cazi de pe puntea vaporului în mijlocul oceanului, să fii scos din casă și din oraș de un echipaj al poliției comunitare, la miezul nopții și în miezul iernii, fără niciun ban în buzunar, eventual la cererea familiei… Nu este, desigur, o condiție suficientă, dar în ce mă privește o consider extrem de necesară. Asta cu atât mai mult cu cât o mică parte doar dintre pățaniile mele (Dumnezeu ne încearcă fiindcă ne iubește) s-a sublimat-exacerbat în conținutul celor nouă romane pe care le-am scris până acum.” – Radu Aldulescu  

*

*     *

În sfârșit li se oferea tuturor prilejul să salveze țara, la fel ca deținuților din Colibași, puși pe liber în preajma revoluției. Zarva-divertismentul-diversiunea, din care scapă cine poate cum l-o duce capul. O țară de salvat, fie din ghearele Frontului Salvării Criptocomuniștilor, fie din ale liberalilor, țărăniștilor, care vor aduce moșierii să-și recupereze miile de hectare de pământ, să le ia țăranilor pământul dat de Iliescu și vor vinde țara străinilor pe dolari. În toată zarva-diversiunea-divertismentul, Emanuel n-ar fi avut cum să se orienteze decât având un obiectiv precis: banii, folosindu-se pentru obținerea lor de buna credință a bătrânului țărănist Coriolan Demetrescu susținută de o veche încrâncenare. Omul avea niște dușmani de-o viață, iar la vârsta lui nu-i mai rămânea decât să spere că-i va stârpi în sfârșit pe acești dușmani, pentru a scăpa țara de ei…

E misiunea și menirea noastră, domnule Calomfirescu, atunci de ce ne-ar mai fi ținut Dumnezeu în viață, să apucăm căderea comunismului? Cât privește Glasul Revoluției, era pe sufletul domnului Coriolan, prin felul în care servea acea nobilă misiune. El ținea la domnul Calomfirescu ca la un frate și un aliat de nădejde. Era desigur o idee bună ca, pe lângă revistă, să-și mai pună pe picioare alte afaceri, pentru a sponsoriza partidul în această luptă grea, de durată, sortită fără doar și poate izbânzii, o izbândă pe care el, Coriolan Demetrescu, n-o va mai apuca… În sfârșit, după ce-și făcu numărul, bătrânul țărănist îl îndrumă pentru problema lui către un vechi prieten, un procuror pensionar pe nume Grigore Buzilă. Lui Emanuel îi plăcu să-și închipuie cum se împrieteniseră cei doi, în timpul unei anchete a Securității, în care fiecare lăsase de la el cât putuse. I se confirmară de altfel bănuielile, recunoscându-l din capul locului pe procurorul pensionar drept rudă de sânge cu colonelul căpitan Ardelean. Nu era de mirare că deținea relațiile necesare pentru ce îl interesa pe Emanuel, el însuși având deschisă o firmă care se ocupa cu importul de produse electronice, așa că-l luă direct cu oful lui: obținerea unui credit substanțial la una dintre băncile recent apărute, pe care domnia sa i-ar recomanda-o, punându-l totodată în legătură cu cineva de acolo, dispus să-l servească, să-i înlesnească, conform cu practicile curente…

Simțise că trebuie să îl ia direct. Nu greșise, dar procurorul securist cu simpatii țărăniste se arătase extrem de reținut. Ca fost funcționar în Justiție nu-și prea permitea, vezi, să se amestece în treburile băncilor… Lui Emanuel îi era limpede că n-ar fi fost numaidecât prudența sau teama, ci în primul rând faptul că omul o făcuse pentru el însuși, așa încât i se părea cam ciudat să o facă și pentru altul, un necunoscut și un străin în definitiv, măcar că recomandat de un vechi prieten. El intrase într-un soi de castă nou-înființată, a oamenilor de afaceri, viitori sau chiar actuali milionari, în care n-ar fi fost loc pentru orice neica nimeni, venit de pe stradă ori de la pușcărie, cât s-o da el de director de gazetă, care n-ar fi mare lucru să fie o gazetă de perete… Glasul Revoluției, bine domnule Calomfirescu, să vedem ce putem face. Se vedea cu ochiul liber că nu îl prea simpatiza; auzise și el de revistă, poate chiar o răsfoise și nu-i inspira deloc încredere. Tot ce putea face așadar, în virtutea vechii lui prietenii cu domnul Coriolan și a plicului cu o mie de dolari primit de la Emanuel, a fost în cele din urmă să-l îndrume și să-l recomande unei figuri marcante din FSN, care ar fi dispus să-l ajute.

Era de așteptat ca mergând pe firul acestui lanț al slăbiciunilor să ajungă în zona de gravitație din jurul Puterii. Pe Costin Bârțu (Bârțu derivând desigur din Pârțu, un nume predestinat succesului în politică ca atâtea altele cu emanații asemănătoare: Văcaru, Văcăroiu, Boureanu, Bivolaru, Băsescu, Căcărău etc.) îl știa din desele apariții la televizor. Un tip popular, subtil și totodată dintr-o bucată, la limita grobianismului, fălcos, cu ceafa groasă, cu priză la țărănimea muncitoare, cunoscându-i de-a fir a păr ofurile și metehnele. Un demagog emancipat, de anduranță, format în lungi ședințe de partid și învățământ politic, făcând figură bună alături de Iliescu și Roman, de la care preluase rânjetul acela continuu, neabătut, într-o variantă personalizată, excesivă, forțată, aproape tâmpă. O emblemă electorală și o sarcină de partid totodată – zâmbetul prelung, mustos, sănătos, crearea bunei dispoziții cu orice preț; familiaritatea, noi suntem frații tăi care-ți vrem binele, ascultă-ne, votează-ne… De efect la o adică, după gravitatea plumburie-distantă a lui Ceaușescu și a celor din jurul său, ducându-i trena grea a grijilor țării, aceeași cu gravitatea neguroasă a căpitanului viitor colonel Ardelean, din care Emanuel se împărtășise până i se aplecase, păi uite domnule că ăștia nu-s ca ăia, deh, ei vor lumina soarta națiunii cu rânjetele lor carnasiere…

Ca să ajungă la domnul Bârțu, a trebuit să vorbească la telefon cu un secretar ce părea să-l aducă la ordine din altă lume: Alo-alo, dom’ profesor, vă convine să vă fixăm o audiență pentru luni la ora unsprezece? Ce să mai zici că și ăstuia i se dăduse drumul la glume proaste? Cu cine vorbesc? făcu Emanuel pe fraierul, față de mitocanul care refuză să se prezinte, mizând probabil pe surpriza unei deconspirări amânate.

Luni, puțin până-n unsprezece, avu o scurtă întâlnire cu secretarul colonel fost căpitan, pe care-l recunoscuse altminteri după vocea camuflată într-o nuanță șugubeață, în afară că omul apărea în momente-cheie ale destinului său, ca să-l tragă de mânecă, să-l pună în gardă, să-l scoată din impas. El îi grăbise titularizarea, de la el aflase ce se întâmplase cu elevul Albineț după bătaia din clasă, tot el se îngrijise, desigur, când primise sentința, mai mică decât s-ar fi așteptat oricine, și tot el îl învățase de bine pe 21 decembrie, să plece din Piața Universității înainte să se întunece și uite că tot el îl conducea acum spre cabinetul lui Bârțu, cu masca rânjetului acoperind fest masca gravității neguroase. Tot sub acoperire, mereu sub acoperire… N-ar mai fi fost nevoie să-i amintească și de astă dată lui Emanuel că are un angajament semnat, pus desigur la păstrare, pentru orice eventualitate. Simți nevoia să-i spună că a pus o vorbă pentru el pe lângă domnul ministru Bârțu, de care de bună seamă că atârnă rezolvarea problemelor lui, are să vadă, să n-aibă nicio grijă, dom’ profesor, ești de-al nostru…

Emanuel se cuvenea să-și amintească, Bârțu tocmai fusese numit ministru… Al Finanțelor, al Transporturilor sau al Muncii, asta era mai greu să-și amintească pe moment și oricum n-avea nicio importanță pentru ce-l interesa pe el. Oricum, te cam ia cu amețeli văzându-l. Ministrul, ipochimenul ăsta, butoiul ăsta de osânză, pus pe jaf și pricopseală. Maestrul și-ar fi irosit de mult crizele, făcându-și bastonul țăndări și rozându-l bucățică cu bucățică… Emanuel, însă, nu și-ar fi permis astfel de derapaje, nici să și le închipuie. Reușita acestei întrevederi este pentru el, pur și simplu, o chestiune de viață și de moarte. Depinde trup și suflet de dobitocul ăsta, dar nici să nu se gândească, nici să nu-i treacă prin cap o vorbă ca asta, dobitoc…

Cât se întreținu cu ministrul Bârțu, își purifică sufletul, repetându-și într-una că are privilegiul de a cunoaște un bărbat politic de toată bafta, un patriot care va face România să prospere printre națiunile prospere ale Europei… A fost de bun augur gândul acesta, mai cu seamă că pe domnul ministru Bârțu nu părea să-l afecteze orientarea Glasului Revoluției. Ai fi zis chiar că nu citise vreodată revista, ci doar că auzise c-ar fi ostilă FSN-ului.

– …am auzit că ne loviți pe la spate, făcând jocul unor înstrăinați ca Rațiu și Câmpeanu, care au stat departe de țară când noi am dus greul aici și acum vin să ne dea sfaturi, să ne dea lecții de democrație, să facă ravagii în țară, s-o vândă la bucată străinilor, să-și bată joc de acest popor greu încercat. Nu ne temem de ei, domnule Calomfirescu. Poporul simte, vede cine-i vrea binele. Poporul ne iubește, dovadă că ne-a ales cu o majoritate covârșitoare. Avem un popor creștin, care știe ce vrea și cine-i vrea binele, și Emanuel aprobându-l din senin, reproducându-i zâmbetul, dres cu un strop de spășire, sorbindu-i avid clișeele, familiare la o adică, folosite cândva pe diverse tonalități parodice, în disputele cu maestrul Vergilius.

– Aveți perfectă dreptate, domnule ministru. N-am motive să vă contrazic și nici argumente. Poporul vă iubește într-adevăr, ceea ce-i foarte bine și pentru dumneavoastră și pentru popor. Vedeți însă, avem și noi, presa de opoziție, un rost și un rol bine definit. Democrația, ca să zic așa, fie ea și democrația originală invocată de domnul președinte Iliescu (pronunța numele proaspătului președinte cu o gravitate vecină cu evlavia), ne dă niște drepturi. Tocmai de aceea am venit la dumneavoastră, să ne dați o mână de ajutor, în ideea că revista pe care o conduc, o inițiativă privată în definitiv, și o afacere personală, ar putea să vă fie de ajutor…

– Drepturi, da, nu mă îndoiesc și totuși ar fi de dorit să vă vedeți lungul nasului. Mai multă atenție la felul cum puneți problema. Repet, e necesar să repet, noi am câștigat alegerile, dar democrația nu vă dă dreptul să ne contestați la infinit, prin mijloace din cele mai neloiale, josnice chiar, prin violențe de sorginte legionară, încurajate chiar de presa dumneavoastră de opoziție…

– Vă rog să mă credeți, domnule ministru, că nu e cazul revistei mele, punctă Emanuel apăsat, fiind sigur că omul n-apucase să citească Glasul Revoluției și nici n-avea de gând.

Domnul ministru părea tot mai relaxat, mărinimos și plin să dea pe-afară de fair play. Primise desigur telefonul de recomandare de la procurorul Buzilă și totodată se sfătuise și cu consilierul său, colonelul fost căpitan, care-i cunoștea demult clientul, în afară că FSN-ul, în plină formare și expansiune, trebuia să-și formeze aliați și printre opozanți, printre cei dispuși să facă pe opozanții și să-i înjure pe feseniști pe banii lor, în mod reciproc avantajos, fiindcă acesta-i jocul în definitiv, pentru asta se fac revoluțiile, pentru învingătorii și câștigătorii care să mai câștige încă, pe spinarea învinșilor și pierzătorilor dintotdeauna; pentru cei care învârt cu tot mai mult folos banul și politica, conviețuind cu adversarii în armonie, în pofida confruntărilor de fațadă care iau mințile prostimii… Domnul ministru n-avea desigur în fișa postului observații de genul acesta, care subzistau totuși în subtextul elucubrațiilor sale, cât să fie percepute ca atare de Emanuel. Domnul ministru primise totodată, prin consilierul secretar Ardelean, plicul de la Emanuel cu cele douăzeci de bancnote de o sută de dolari, pe care-i socotea desigur un mizilic, un mic aperitiv al festinului preconizat de relația lor.

– Mai poftiți pe la noi, domnule Calomfirescu. Mai împingeți-ne câte o vizită de curtoazie, hohoti domnul ministru Bârțu, înainte de a-l îndruma pe calea care să-i rezolve problema.

Îl trimise la un coleg ministru, care-l trimise la rându-i la un cumnat, secretar de stat doar, care avea însă un frate în Consiliul de conducere al Băncii Naționale, care nu părea împăcat cu suma dorită de Emanuel, așa încât îl trimise la un coleg prieten, membru în consiliul de conducere al Bancorex-ului și aici în sfârșit, încă un plic, al nouălea sau al zecelea, le pierduse șirul și nu se mai simțea în stare să calculeze, un plic ceva mai consistent de astă dată, de cinci mii de dolari, și pe urmă cererea însoțită de o pledoarie pentru un credit în lei reprezentând echivalentul a două sute de mii de dolari.

Preț de o jumătate de oră, proiectele unor afaceri vădindu-se de mare viitor, fluturară pe lângă urechile unui tip obez, somnolent, lipsit de orice chef și Emanuel argumentând înfrigurat, tensionat, copleșit de îndoieli și nădejdi, de n-ar mai fi avut mult până s-o ia razna.

Fragment din volumul în curs de apariție la Editura Cartea românească