Istoria religiilor și moștenirea lui Eliade

Spre deosebire de multe țări occidentale, prin Mircea Eliade, România a avut nu numai șansa de a fi dat culturii universale pe unul dintre cei mai mari istorici ai religiilor, ci a avut parte din plin și de “mitologia” țesută în jurul acestei personalități de anvergură. Este un fenomen de cultură și de spiritualitate care a adus nenumărate beneficii. De pildă, în pofida interdicțiilor regimului comunist, fervoarea căutării operei, lecturii și comentariilor din și despre Mircea Eliade devenise un act de disidență discretă față de ideologia totalitară.
Dar cele de mai sus au și o altă față a medaliei, căci putem vorbi și despre câteva dezavantaje. Bunăoară, fiind o cultură mică, în afara lui Eliade (și, ulterior, Culianu) nu ne-am permis decât rareori și numai după 1989 să traducem cărți esențiale ale științei/istoriei religiilor. Iar aceste traduceri au fost de cele mai multe ori incoerente, în lipsa unui plan editorial bine închegat, aleatorii. Nu mai spun nimic de autori ori de “acribia” acestor ediții – despre calitatea traducerii ori despre eventualul aparat critic.
Cauzele sunt multiple: nu numai “lipsa cererii” (laitmotivul editorilor români) – în țara lui Eliade și Culianu neexistând încă posibilitatea de a face studii universitare reale în acest domeniu -, nu numai faptul că, fiind o țară majoritar ortodoxă, disciplina “istoria religiilor” predată astăzi în facultățile de teologie este deformată de partipris-ul confesional, nu numai sărăcia… ci și lipsa unei bresle de specialiști.
Abia în anii din urmă lucrurile încep să se așeze pe un făgaș normal. Tinerii adunați în jurul Institutului de Istorie a Religiilor recent înființat sub egida Academiei Române (condus de profesorul Andrei Pleșu), alți, nu puțini, cercetători independenți, unii fiind absolvenți deja a unor serioase universități occidentale, au creat condițiile pentru o abordare la nivel profesionist. Căci dincolo de entuziasm și de condiții materiale ai nevoie de oameni cu știință de carte.
În acest context, după apariția în mai multe ediții, începând din anii ’80, a “Istoriei credințelor și ideilor religioase” – celebrul studiu în III volume scris integral de Mircea Eliade (plus un al IV-lea volum coordonat, în spiritul maestrului, de Ioan Petru Culianu), după impresionantul volum “Religiile lumii” coordonat de Jean Delumeau (Humanitas, 1996), puțină lume a constat că la Editura Polirom este în curs de împlinire un eveniment editorial cel puțin la fel de important: “Istoria religiilor” sub coordonarea lui Giovanni Filoramo.
Din seria “Istoria religiilor” coordonată de profesorul Filoramo a apărut recent volumul IV (2010, trad. Cornelia Dumitru, 670 de pagini). După ce volumul I (apărut în 2008) a fost dedicat religiilor antice, volumul II – iudaismului și creștinismului, volumul III – religiilor dusliste și islamului, în volumul IV vom găsi câteva consistente studii referitoare la religiile Indiei și ale Orientului Îndepărtat. Desigur că la aceeași editură Polirom, una dintre puținele care au publicat, în timp, câteva cărți esențiale ale istoriei religiilor, este în pregătire și volumul V, care va fi dedicat religiilor Americii precolumbiene și ale populațiilor indigene.
Trebuie să precizez că Giovanni Filoramo (n. 1945) este un reputat profesor de istoria creștinismului la facultatea de Litere a Universității din Torino, autor al câtorva cărți de valoare. Chiar dacă este un proiect editorial născut și împlinit în Italia (volumul I a apărut la Roma în 1994), cu toate că majoritatea colaboratorilor aparțin puternicei școli italiene, vom regăsi între semnatarii studiilor din cele cinci volume și alte nume importante de cercetători occidentali.
Spre exemplu, semnatarii volumului IV sunt: Martin Baumann (Universitatea din Hanovra), Heinz Bechert (Universitatea din Gottingen), Giuliano Bertuccioli (Universitatea “La Sapienza” din Roma), Pier Paolo Del Campana (Universitatea “Sophia” din Tokyo), Carlo Della Casa (Universitatea din Milano), Lionello Lanciotti (Institutul Oriental din Napoli), Fosco Maraini (etnolog și cercetător al civilizației nipone), Stefano Piano (Universitatea din Torino), Mario Piantelli (Universitatea din Torino), Ramon N. Prats (Universitatea din Barcelona), Paolo Santangelo (Institutul Oriental din Napoli), Erik Zurcher (Universitatea din Leiden)…
Este unul dintre puținele volume colective apărute în limba română după 1989 care adună studii dedicate Indiei și Orientului de nivel academic aparținând unor însemnați specialiști: “Religia” vedică, hinduismul în multiplele sale manifestări, tratat diacronic, neohinduismul, jainismul, Sikh-panth – iată tot atâtea consistente capitole. De asemenea Buddhismul, fie el indian, fie cel din China, Indonezia, Japonia și din celelalte țări asiatice mai mici precum Sri Lanka, Birmania (Myanmar), Thailanda, Cambodgia, Laos. Ba chiar vom găsi un necesar capitol despre buddhismul occidental a cărui creștere rapidă în sec XX este binecunoscută.
În fine, nu sunt uitate practicile religioase și religiile Chinei, începând din perioada antică, până astăzi. [Există autori serioși care susțin – nu în acest volum – că și comunismul ar fi o formă de religie, astfel încât China actuală ar avea, din nou, un greu cuvânt de spus. Poate vom reveni cu altă ocazie]. Urmează religiile din Coreea și cele din Tibet. Cartea se încheie cu un capitol dedicat șintoismului și Japoniei.
Ca orice volum colectiv de acest gen, fiecare capitol conține o bogată bibliografie, indexuri de trei categorii (index de divinități mitologice și eroi, index de personaje istorice, autori antici și moderni, index de texte și mituri), hărți. Cu alte cuvinte o carte și o serie care pot deveni model de acribie academică pentru cercetătorii noștri, fie ei și teologi ortodocși.
De ce mai ai nevoie de încă o serie de volume dedicate religiilor lumii, dacă-l avem deja pe Eliade? Pentru că istoria religiilor este o disciplină cu o dinamică neașteptat de vie, pentru că, pe alocuri, Eliade este depășit, pentru că Eliade a fost completat de nenumărați cercetători de anvergură, pentru că este bine să nu fim captivi unei singure viziuni când în fapt există numeroase altele dintre care unele foarte pertinente etc.
Unul dintre principiile care stau la baza acestei serii a fost enunțat de profesorul Giovanni Filoramo încă din prefață (vezi volumul I, p. 12): “Orice istorie a religiilor, dezvoltată din interior, oricât de riguroasă și completă ar fi, are astăzi nevoie să fie integrată unui punct de vedere extern, care să ajute la o mai bună înțelegere a trăsăturilor sale distinctive, a profilului său particular și, prin aceasta, la originalitatea ei în confruntarea cu alte tradiții religioase”. Este una dintre provocările la care ediția “Istoria religiilor” coordonată de Giovanni Filoramo răspunde cu succes.
…Și un tonic exemplu pentru o viitoare școală românească de istoria religiilor care, indubitabil, va purta numele “Mircea Eliade”.