Istorie, metaistorie, literatură/ de Rodica Grigore

Afirmat în spațiul cultural american încă din anii ’70, mai cu seamă prin studiul său devenit în scurt timp celebru, Metahistory (1973), în care analizează pe larg imaginația istorică în Europa veacului al XIX-lea, Hayden White, teoretician și critic literar, multă vreme profesor de literatură comparată la Stanford University, iar actualmente profesor emerit la University of California, Santa Cruz, abordează, în colecția de eseuri intitulată Figural Realism, mecanismele și urmările (estetice) pe care le are ceea ce el numește “efect de mimesis”. Desigur, sintagma, după cum autorul însuși mărturisește în prefață, este preluată din studiile dedicate realismului de Erich Auerbach, în al său Mimesis.

Cele opt eseuri care compun această carte au fost scrise de White după apariția, în 1987, a altei lucrări esențiale a lui, și anume The Content of Form. Textele de față încearcă să demonstreze modul în care limbajul figurativ poate exprima realitatea la fel de exact (nu o dată, mult mai succint și cu siguranță mult mai expresiv!), decât ar face-o nivelul literal al limbii. Prin urmare, White va ajunge la concluzia că, până la urmă, diferența despre care s-a vorbit atâta și care a fost atât de adesea accentuată de către numeroși cercetători dintre stilul propriu și cel figurat nu este nimic altceva decât o convenție ivită în contexte mai degrabă socio-politice decât culturale. Pornind de la teoriile lui Freud și de la disocierile lui Auerbach, trecând prin diversele orientări care au caracterizat istorismul și ajungând până la tipul de narațiune impus de Marcel Proust și la proza muzicală a epocii moderne, Hayden White are în vedere, în primul rând, discursul literar, dar, în egală măsură, discursivitatea și modalitățile lingvistice pe care vorbitorii – și marii scriitori – le utilizează pentru a-și defini identitatea.

Problemele cele mai delicate – întotdeauna excelent disecate de autor! – sunt legate mai cu seamă de relațiile stabilite de-a lungul timpului între discursul literar și cel istoric, de altfel preocuparea dintotdeauna a lui White. Fără îndoială, cercetătorul american nu este singurul care s-a ocupat de aceste aspecte, numai că, spre deosebire de majoritatea înaintașilor săi în acest domeniu, dar și diferențiindu-se în mod clar printre contemporanii gata să ducă demonstrațiile către alte domenii, White consideră că relația dintre discursul literar (care se presupune a fi dominat de o scriitură întotdeauna liberă sau eliberată de orice convenții) și cel istoric (marcat de factologie, viziune raționalistă și numeroase accente de realism în stare brută) reprezintă un domeniu în care gândirea occidentală privită în ansamblu poate încerca să restabilească legătura între imaginație (“viziunea cu privire la ceea ce ar putea să fie”) și rațiune (imaginea a ceea ce a provocat un anumit eveniment și ceea ce, în mod convențional, nu mai e, nu mai poate fi pus sub semnul întrebării). Realismul figural despre care vorbește White în acest excelent volum ar reprezenta, așadar, tocmai noul tip de raport stabilit între literaritatea discursului istoric și realismul discursului literar. De aici ar rezulta, apoi, implicarea reciprocă, evidentă la nivelul tehnicilor și procedeelor folosite de autori, atât în privința descrierilor și a simplelor rprezentări, cât și în cea a narațiunii, compoziției ori a demonstrației. Desigur, fiecare în parte reprezintă o expresie a ceea ce în mod consacrat se înțelege prin conștiință occidentală, atât pe tărâmul reprezentării, cât și pe acela al prezentării propriu-zise. Altfel spus, care acționează deopotrivă în ceea ce privește producerea cât și re-configurarea întotdeauna creatoare a efectului de mimesis.

Hayden White afirma în cunoscutul său studiu, Metahistory, că acele aspecte pe care istoricul modern le consideră evenimente ale trecutului, îi apar, unui istoric postmodern, drept elemente ale unui mare text al prezentului, câtă vreme postmodernismul a impus, treptat, imaginea unui istoric privit, în primul rând, ca scriitor, capabil să plaseze orice eveniment al trecutului în contextul mai larg al unei cronici, înțeleasă, însă, mai cu seamă ca o narațiune având o ipoteză, o concluzie, precum și o linie de desfășurare a acțiunilor bine definită. Nuanțându-și punctul de vedere, autorul susține, în cartea de față, că istoria însăși trebuie privită din perspectiva momentelor (evenimentelor) care o compun și care ar avea o accentuată structură simbolică, putând configura, astfel, metafore extinse, de aceeași factură cu acelea pe care le întâlnim în literatură, luând naștere, în acest fel, “dominanta metaistorică” ce poate fi identificată, practic, în orice discurs istoric. Postmodernsimul, însă, consideră atât ficțiunea, cât și istoria, drept discursuri, având sisteme de semnificații care utilizează strategii retorice și/ sau narative. Fără îndoială, discursul istoric mizează încă foarte mult pe cronologie și pe legăturile de cauzalitate, menite a reprezenta cât mai adecvat realitatea și a o explica integral, numai că realitatea însăși, așa cum au demonstrat perfect narațiunile postmoderne, nu este – și nici nu rămâne vreodată – aceeași, putând fi construită, reconstruită sau deconstruită în funcție de imperativele estetice dominante.

Hayden White, Figural Realism. Studies in the Mimesis Effect, The Johns Hopkins University Press, Baltimore & London, 2009