Istorii bizare din Nordul indepărtat

Telegrame de felicitare Veneam de pe Valea Săsarului cu conductele de apă deasupra capului și urcând cele câteva trepte și balustrada de lemn de care mă trăgeam in sus și pe care mă dădeam in jos am ajuns la colț. Era o zi cu soare, un soare de firispor. Casa cu etaj a celui care a violat-o, așa spun oamenii c-ar fi recunoscut copilul, neavând incotro, avea ochii ca de săpun, când era beat, șoferul de pe Tatra in curbă apăsând pe accelerator luând mâinile de pe volan și urlând. Fanfara, muzica siropos-cleioasă, ca măduva din ciolanele decedaților. Oare prin ce fac oamenii dragoste? Pe sub umăr? Pe Aleea Minerilor nu urca și nu cobora nici un dric. Firisporul cădea din cer drept. Iartă-l Doamne pe robul tău… Toți plângeau. Da’ ce-a găsit la ăla, că doară n-o are din miere? Măcelarul a primit o palmă. Nici nu s-a clintit. A inceput să se taie mobila cu fierăstrăul pe strada Cloșca, fostă Decebal. Lângă Spital trăia un om care a bătut douăzeci de oameni. Și o doctoriță cu cățel. Conductele imi plăcea să le mângâi și pe când treceam pe sub ele mă vedeam la doisprezece ani cum voi arăta la optsprezece. Prin conducte trecea o apă. Nu le-aș fi putut iubi de-ar fi fost conducte seci. Se crăpau uneori și picurau. Mă uitam la capetele oamenilor de peste douăzeci de ani ca la niște mori de vânt părăginite. Prevăd «atitudini, sentimente, reacții» contra «sticle goale, oale sparte, haine vechi» și fac sinapsă. Eu fac sinapsă. Intr-un picior. (Zilnic sosesc pe adresa Diavolului telegrame de felicitare. Domnul-Dumnezeu e cu condoleanțele și nu primește bacșiș.) Astmaticii zilei iși dădeau rendez-vous la o șeptică cu silicoziștii de gradul 1, 2 sau 3, in amurgul peste care Firisporul s-a lăsat, tuse șoptită și râsete seci. Visam la o casă lângă conducte. Să fiu aproape de ele, să le pot păzi. Noaptea conductele sunt vulnerabile. Fanfara Minei avea trei repetiții săptămânale. In timp ce petreceau minerul care perforase pe uscat, instrumentiștii spuneau bancuri, gospodinelor li se ardea rântașul, iar arcurile câte unei dormeze făcute de Fer-Mihai trosneau. Fericiți cei ce nu ieșiseră incă de pe băncile școlii și cei care te-ntrebau: Nene, imi dai un leu? apoi: Nu, nene, n-ai ințeles, să fie un leu de trei… Ori Duhu-Toni care alerga de pe Dealu’ Minii până la Flotația Centrală accelerându-se prin simpla apăsare cu degetul a pulsului la incheietura mâinii stângi. Și Aron, călcat de o Tatră in dreptul Bufetului Țiganilor. Pe o bancă doi surzi râdeau prin semne de orbul care vedea sexul femeii ca pe-o plăcintă colorată. Fiecare kil de salam smuls de pe la cozi costa un fir de păr alb. Bătrânii spun că pe Valea Săsarului, acum cincizeci de ani, au prins păstrăvi. De atunci păstrăvii trăiesc in conductele de apă, hrăniți prin crăpături. Ianuarie 1993 Aceleași trucuri o dată la doi ani Bătrâna iși pipăi buzunarul drept. O pisică increzătoare, lovită de un bocanc, se rostogolise printre lemnării. M-a lăsat cu un copil și cu o pensie de erou, șnapanu’. Dac-ar mai fi trăit, s-ar fi dus el la piață. Cincizeci de ani de când, tânără bucătăreasă, s-a lăsat prima oară sărutată. I se făcuse frig. Dădu să-și ridice gulerul paltonului, dar renunță. Numai vagabonzii umblă cu gulerul ridicat; vrei să mă faci de râs, mamă? ii suna in urechi reproșul Olgăi. Olga, la 50 de ani, era și domnișoară, și asistentă-șefă. O asista pe maică-sa la bătutul covoarelor, fredonând: O sole mio… Bătrâna avea părul lung, dar il purta strâns coc sub năframă. Olga purta peruci și mustață. Minerii cartierului iși plecau ochii dinaintea hainelor, a pleoapelor papagalicești, emoționați de autoritatea din vocea ei, amețiți de parfumul ce le rămânea agățat de nări. Risipă de rujuri, șpreiuri, chiloței, blănuri, parfumuri, in trecerea ei pe lângă grămezile de lemne puse la uscat. In stația de autobuz, semăna cu o actriță din Capitală sosită in vizită. La doi ani o dată, defila pe Strada Principală trupa circarului și magicianului Dr. Virgulă Mecastor. Venea in turneu in aceleași Trabanturi, cu aceleași numere de inmatriculare, cu aceleași trucuri: inelele ca două buci chinezești care nu se desfăceau și trebuia să sufli intre ele, parfumate batistuțe, telepatie sprâncenată, tăieri de corpuri și de coarne… …și femeia care se plimba trăgându-și tălpile șoșonilor cu zgomot, noaptea, coșuri verzi-fosforescente pe ceafă și o coșarcă plină in spate, imbiindu-i pe trecătorii intârziați cu râme crocante, subțirele, la numai jumate preț de la miezul nopții până la Cântatul Cocoșului, care, dac-ar prinde-o cu râme in coșarcă, i le-ar hali, spunea ea. De fapt, dacă s-ar fi inapoiat la Baza Verde-Fosforescentă cu râme-n coșarcă, și-ar fi pierdut prima, așa că mai inghesuia și prin canalele de scurgere. Vidanjorii n-o reclamau. Nici ei nu erau reclamați de locatari. Nici locatarii de râme. Atâta tot. Aceleași trucuri. O dată la doi ani. Când minerii Joly și Dobaș l-au fluierat, Dr. Virgulă Mecastor a făcut un gest de parcă ar fi inchis radioul. Dobaș și Joly, singurii nehipnotizați pe motiv că fuseseră plecați in fundul pământului cu o treabă, rămăseră fără grai două zile, două nopți și o dimineață. Când trupa de Trabanturi urca pe serpentinele Gutâiului, Dr. Virgulă Mecastor răsuci butonul radioului și graiul li se rostogoli la loc in gâtlejuri. După care Joly și Dobaș se duseră in spatele Sălii de Reprezentație, lângă Chioșcul de Plăcinte 1,50 lei bucata, pe malul Săsarului, și-și traseră reciproc palme zdravene, până ce deveniră creștini. In timp ce copiii coborau dâmbul cu sania, Olga iși dăduse demisia de la spital și deschidea un bordel in propriu-i apartament. Cu o zi inainte, bătrâna bucătăreasă iși schimbase domiciliul la nr. 27, pe Strada-Fără-Intoarcere. Totul fusese calculat matematic. Se foloseau prezervative de import, marca Sans-Probl’mes. După, minerii se intorceau acasă, luau portmoneul nevestelor și iar băteau la ușa Olgăi, care acuma cerea un preț dublu. Bătăi in ușă și in fața ușii. Era inadmisibil. Olga iși instală telefon. Fixa randevuuri. Nopțile vorbea cu străinătatea. In 24 de luni umplu 24 de portmonee cu revoluționari de la ’48 și oftă o singură dată – când la ușă, fără randevu, sună Dr. Virgulă Mecastor. Atâta tot, aceleași trucuri o dată la doi ani, lăbuțe de broscuțe pluteau prin apartament, Olga și Dr. Virgulă Mecastor dansau tango, mirosea a pârț de motan. Noaptea ieșiră la plimbare prin cimitir, mestecară câteva flori bine rumenite de pe mormântul bătrânei bucătărese. In loc de candele, ochii amabili ai cucuvelelor. Două fetițe culegeau frunze de viță pentru sarmale, la crâșmă minerii mâncau plăcinte de 1,50 lei bucata, beau bere și cântau: Sus cu Olga-n vârfu’ căsii, / Jos nevasta-n p…a mă-sii! In genunchi la iconiță, nevestele boscorodeau: Feri-mă, Doamne, de omu’ bat, de cânele turbat, de omu’ cu zâlele-amână, de Olga nebună… Explorările geologice au descoperit mari zăcăminte aurifere – scria in ziarul local. Atrași de noile puțuri și tuneluri, soseau tot mai mulți mineri. Primarul orașului decernă, intr-un cadru festiv, Medalia de Aur a Sudorii și titlul de Miner de Onoare domnișoarei Olga. Statuia din piață o reprezintă pe Olga cu țâțele ca două buci chinezești, alăptând un ortac mititel. Pe placa de marmură stă scris: Olga, mama noastră. Niște mâini scrijeliseră dedesubt: Mama voastră, a tuturor minerilor! Atâta tot. Aceleași trucuri o dată la doi ani.

Octombrie 1993