Iubește ploaia, iubește viața/ de Dominique Loreau

Esență rafinată de ploaie, infuzie subtilă de senzații și tandrețuri, reținere și voluptate, coliere de stropi, muze și creatori într-un dans imperial desprins din generozitatea nuanțelor sălbatice de cenușiu-optimist.

Pentru că ploaia se iubește. Se ascultă. Se prizează.

„Ploi de aur, purtătoare de polen? Culoarea ploii, pentru că ea e fără culoare, înseamnă toate culorile la un loc, toate reflexele irizate, sidefate și moarate. Dar numai ploaia de gheață are albul cel mai alb.” – Domnique Loreau.

Toate ploile sunt spectacole. Arabescuri celeste cu mișcări unduitoare, de o senzualitate transparentă, forme care se fac, se desfac, se risipesc și se dizolvă, ploaia dansează sub ochii noștri. Apă pură, un flux, o mișcare, o transă dulce a universului. Cum să nu fii subjugat de o asemenea magie? Cum să nu vrei să fii luat pe sus de vârtejul ploii? Balet rând pe rând delicat, furtunos sau ritmic, vals transparent, coregrafie a ritmurilor reînnoite fără încetare, ploaia pare pur și simplu că… fabrică frumusețe.

În această lume extrem de rațională, în care societățile moderne își impun legile atât în fața naturii, cât și a omului, există un fenomen pe care nimeni nu-l va putea controla vreodată: ploaia.

Puțini sunt aceia care o iubesc. Și totuși ploaia e metafora vieții, a sentimentelor și a mentalului. Și pune în discuție inclusiv concepția noastră despre univers.

Tablou retușat la nesfârșit, muzică melodioasă, ploaia e pretextul pentru a visa, pentru a evada din cotidian, pentru a ne bucura de senzații și sentimente. Sonoritatea ei, consistența, parfumul, gustul chiar, dar și miile de forme și reflecții în care ea se întrupează sunt tot atâtea ocazii de a ne ascuți sensibilitatea, de a ne schimba starea de spirit și de a ne lăsa întreaga ființă invadată, în profunzimea  ei, de o multitudine de senzații nedefinite.

Ploaia are atâtea puteri: ea ne poate da energie, melancolie, speranță sau un moment de meditație tăcută. Ea ne invită la lentoare, la introspecție, la aprofundarea propriilor vise, la îmbogățirea vieții spirituale. Purtătoare de semnificații, ea e întru totul o ființă aparte: are un corp, o voce, un suflet. Ploaia e punctul de rezonanță în care se întâlnesc două infinituri: microcosmosul și macrocosmosul.

Iubind ploaia, privind-o, ascultând-o, lăsându-ne în voia ei, putem învăța să trăim fiecare moment cu mai multă profunzime, într-un fel mai prezent.

Numeroși artiști, mistici și visători au încercat să-i evoce magia și emoția. Au transformat-o într-un obiect al căutării. Însă frumusețea ploii e sălbatică. Farmecul ei, la fel ca acela al cosmosului, depășește puterea noastră de înțelegere. Nu-i putem surprinde esența decât lăsându-ne traversați de ea, muză și „maestră a înțelepciunii”, care ne șoptește la ureche secretele pierderii controlului, ale beției și transcendenței.

În această carte, voi fi însoțită de haiku: de origine japoneză, laconic și metaforic, el cristalizează clipa în toată plenitudinea ei și ne îndeamnă să ne implicăm trup și suflet în prezent.

Fiecare ploaie ne amintește că nu suntem eterni și că trebuie să punem preț pe propria noastră existență, fără „a risipi nici măcar o picătură” din ea. Ploaia ne invită să oprim timpul în loc, să savurăm tot ce-i trecător, să intrăm într-o lume aflată între vis și realitate, să acceptăm cu smerenie universul și misterul lui.

Panoramă repetată la infinit, aparent mereu aceeași, ploaia e un exercițiu de meditație, o prezență în lume.

De altfel, cu atât mai mult ar trebui să iubim ploaia de vreme ce ne e imposibil să o evităm! A ști să accepți ploaia e deja o artă. Să o iubești înseamnă să te apropii de înțelepciune. Înseamnă să iubești viața sub toate formele ei (chiar și cele mai neînsemnate, mai plictisitoare sau

mai triste).

Iubesc ploaia. Ploaia se ascultă, se prizează. Trebuie privită în totalitatea ei sau apreciată în detaliu ca printr-o lentilă fotografică. Niciodată nu-i vom cunoaște toate fațetele.

Până-n ziua de astăzi, niciun poem, niciun tablou, nicio muzică nu au fost capabile să-i epuizeze frumusețea.

Ce vă aduce astăzi ploaia?

Ce viziune asupra lumii vă dezvăluie?

Prin ce visuri vă poartă?

„Peste tot pe unde am fost, un poet trecuse pe-acolo înaintea mea.” – Sigmund Freud.

Făcută dintr-o esență rafinată, ploaia infuzează mii de senzații și mii de tandrețuri. Să te lași asaltat de infinitatea de percepții, s-o trăiești pe fiecare în parte și să ajungi să numești ceea ce vezi sau ceea ce auzi, ceea ce respiri sau

savurezi, toate astea ne „sculptează” conștiința. Ne educăm propriile simțuri modelând în noi înșine o acuitate a celor mai simple, mai inevitabile senzații, resimțind, asemenea lui Pessoa, cele mai neînsemnate detalii și găsind în asta o

voluptate extremă. Tot ceea ce se infiltrează în noi, tot ceea ce simțim se transformă atunci în propria noastră carne, în propriile noastre gânduri, în esența noastră. Ascuțindu-ne simțurile, descâlcind labirintul senzațiilor noastre confuze, ne bucurăm de tot ceea ce ne dăruiește viața, trăim mai intens, mai aproape de perfecțiune.

Aceste nesfârșite detalii și percepții, frivole în plan social sau practic, creează în viața noastră „pauze” estetice. Ploaia poate să facă să se nască o pasiune, o artă de a trăi al cărei paznic va fi ea însăși. Asemenea unei muze care ne-ar putea face să vedem lumea altfel, această ploaie vie este, în mod natural, frumoasă: schimbătoare în dansul ei, în cadențele, culorile și sonoritățile ei, ploaia e fascinantă. Îi privesc picăturile delicate cum dansează cu miile în cer. Ochii mei sunt fermecați. Și se îndrăgostec, încă o dată.

Fragment din „Iubește ploaia, iubește viața”, de Dominique Loreau, în pregătire la Edituera Baroque Books & Arts, colecția savoir-vivre. Traducere: Svetlana Cârstean. Ilustrația copertei: Ana Wagner