Iubire dincolo de timp/ de Tamara Ireland Stone

Iubire dincolo de timp de Tamara Ireland Stone deschide o serie care îi poartă numele și care îi va fermeca pe toți cei care adoră poveștile romantice.

Tamara Ireland Stone țese, cu o inegalabilă măiestrie, firele unei iubiri în calea căreia nici măcar Timpul nu se poate pune. Anna Greene și Bennett Cooper sunt doi tineri obișnuiți, pasionați de lucrurile pe care toți tinerii le adoră: muzica, mișcarea în aer liber. Ei îi place să alerge, lui, să facă alpinism. Nu este, așadar, deloc de mirare că se îndrăgostesc nebunește unul de celălalt. Cu o singură mențiune: Anna trăiește în Chicago-ul anului 1995, iar Bennett în San Francisco-ul lui… 2012.

Bennett deține însă un talent de neconceput aproape: el poate călători în timp și spațiu după vrere, iar intrarea lui în viața Annei îi deschide acesteia orizonturi nebănuite, lumi pline de oportunități și aventuri. Însă, pe măsură ce relația lor devine tot mai puternică, cei doi trebuie să se confrunte cu un adevăr înfiorător: relația lor poate să fie brutal întreruptă, iar Bennett să fie aruncat înapoi în universul timpului său, chiar atunci când o criză devastatoare este pe punctul de a le distruge amândurora viețile. Împinși fără voia lor într-o cursă contracronometru, cei doi trebuie să-și dea seama cât de mult sunt dispuși să sacrifice pentru a rămâne împreună.

În curând, în cadrul colecției 100% iubire va fi publicat cel de-al doilea roman al seriei, Timpul îndrăgostiților, în care vom afla, povestite din perspectiva lui Bennett, aventurile prin care au trecut cei doi și cum a continuat fascinanta poveste a celor doi iubiți ce s-au întâlnit dincolo de timp.

Octombrie 2011

San Francisco, California

Chiar și așa, de la distanță, îmi pot da seama cât de tânăr este. Mai tânăr decât era atunci când l-am văzut prima oară.

În ultimele două ore și-a petrecut timpul pe role sau pe skateboard cu prietenii lui în Parcul Lafayette, iar acum se odihnesc cu toții tolăniți pe iarbă, golind doze de Gatorade și trecând de la unul la altul o pungă cu Doritos.

– Scuzați-mă…

Opt capete de adolescenți de șaisprezece ani se întorc spre mine, privindu-mă cu surprindere, apoi cu interes.

– Tu ești Bennett? îl întreb și aștept să-mi confirme, chiar dacă știu sigur că el este; l-aș recunoaște oricând. Aș dori să stăm puțin de vorbă. Singuri.

Îl văd că se încruntă, dar se ridică și își întoarce skateboardul cu roțile în sus ca să nu-i alunece la vale. Se mai uită o dată peste umăr la prietenii lui și apoi ridică din umeri nedumerit în timp ce mă însoțește până la cea mai apropiată bancă. Se așază la capătul opus, cât mai departe de mine.

Totul la el mi se pare atât de cunoscut, atât de familiar, încât îmi vine să mă mut mai aproape, să reduc distanța dintre noi, așa cum aș fi procedat în mod normal dacă aș fi fost mai tânără. Însă între noi s-au interpus șaisprezece ani, iar asta este suficient ca să mă țină la distanță, la celălalt capăt al băncii.

– Bună!

Vocea îmi tremură. Încep să-mi răsucesc o șuviță de păr în jurul degetului, dar imediat îmi dau seama și încerc să-mi recapăt controlul. Îi poruncesc mâinii să se lase în jos, lângă corp, apoi apăs cu ambele palme pe scândurile de lemn al băncii.

– Ăăăă… Bună? spune el. Mă studiază în timpul unei tăceri penibile: Scuzați-mă, ne cunoaștem de undeva?

Îmi vine să-i spun că da, însă mă abțin, strâng din buze cu putere și aleg să dau din cap că nu. Doar nu mă cunoaște. Nu încă.

– Eu sunt Anna. Uite!

Scotocesc în geantă și scot plicul alb, sigilat. I-l întind zâmbind.

El ia scrisoarea și o răsucește de cîteva ori pe ambele părți.

– Mi s-a părut că este mai sigur să-ți explic totul în scris.

Următoarele cuvinte pe care le voi spune sunt cele mai importante. Având în vedere cât le-am repetat, partea asta ar trebui să-mi iasă perfect, însă tot mai cumpănesc asupra fiecărei vorbulițe, ca să fiu sigură:

– Sunt toate șansele să nu exprim cum trebuie ceea ce doresc să-ți spun și, dacă dau greș, s-ar putea să nu ne mai întâlnim niciodată.

Îl văd că tresare și că se uită la mine cu ochii holbați de uimire. Nimeni nu i-a mai spus vreodată astfel de lucruri, iar simpla mea declarație de mai devreme l-a făcut să-și dea seama că îi cunosc secretul.

– Acum trebuie să plec, îi mai spun, ridicând-mă. Citește-o când ești singur, bine?

Și îl las stingher pe bancă, iar eu mă îndepărtez încet și cobor de pe deal. Îmi lipesc privirea de o barcă singuratică ce plutește de-a lungul Golfului San Francisco ca să nu fiu ispitită să mă întorc. Am suferit ani întregi gândindu-mă la acest moment, credeam că o să fiu ușurată, însă nu mă simt deloc așa. Pur și simplu îmi este iarăși dor de el.

Însă ceea ce am făcut adineauri ar putea să schimbe totul. Sau nimic. Oricum, merita să încerc. Nu mai am nimic de pierdut. Dacă planul meu eșuează, viața mea va rămâne neschimbată. Adică sigură. Confortabilă. Perfect mediocră.

Dar nu aceasta este viața pe care am ales-o la început.

Martie 1995

1

Evanston, Illinois

Îmi rotesc brațele ca să-mi pun sângele în mișcare, îmi răsucesc capul în față și în spate până aud o mică trosnitură și inspir adânc aerul dimineții, care este atât de rece, încât mă înțeapă când îl trag în piept. Totuși zic mersi în sinea mea că este mai cald decât săptămâna trecută. Îmi strâng cureaua de neopren care îmi susține Discmanul în jurul mijlocului și dau drumul la muzică, așa că acum în urechi îmi răsună Green Day. Apoi pornesc. (…)

Soarele se ridică lent deasupra lacului. Acum mă îndrept către terenul de fotbal, iar atunci când tălpile mele intră în contact cu suprafața buretoasă a pistei, simt noi valuri de energie, care mă fac să grăbesc pasul. (…)

Gonesc de-a lungul pistei, cu picioarele zvâcnindu-mi, cu inima bătându-mi nebunește, cu brațele vibrându-mi. (…)

Apoi îmi dau seama că nu sunt singură. Văd pe cineva în tribune, afundat până la șold în pătura înghețată de pe al treilea rând. Este imposibil să nu-i remarci silueta. Stă pur și simplu acolo, cu bărbia sprijinită în mâini, purtând o geacă neagră și urmărindu-mă cu un zâmbet reținut.

Mă uit scurt la el de câteva ori și continui să alerg, simulând că nu-mi pasă de prezența lui în sanctuarul meu. Pare a fi student la Northwestern, poate un boboc. Are părul închis la culoare și ciufulit. Trăsături blânde. Nu arată amenințător și, chiar dacă ar fi așa, îl pot învinge.

Și dacă nu pot?

Mă gândesc imediat la cursurile de autoapărare pe care tata m-a obligat să le urmez atunci când am început să alerg înainte de răsărit. Genunchiul între picioare. Pumnul înfipt în nas. Dar mai întâi ar trebui să evit confruntarea prin simplul fapt de a lua cunoștință de prezența atacatorului. Lucru care pare mult mai ușor de făcut.

Pentru că în curând urma să ajung în dreptul lui, i-am făcut un semn ușor din cap și i-am aruncat o privire în care probabil că se citea un amestec de teamă și hotărâre – ca și cum l-aș fi provocat să facă el primul pas, dar mă și temeam ca nu cumva să-l facă. Atunci când am trecut prin dreptul lui, fixându-l cu privirea, am observat că expresia feței i se schimbă. Zâmbetul îi dispăruse. Acum părea trist și dezamăgit, ca și cum chiar m-aș fi folosit de tehnicile de autoapărare lovindu-l zdravăn.

Însă imediat după aceea, pe măsură ce urmam curba pistei și ajungeam din nou în dreptul lui, mi-am ridicat iar privirea în acea direcție. Mi-a aruncat un zâmbet ceva mai ezitant, dar mai cald, ca și cum m-ar fi cunoscut. Un zâmbet inocent, ca și cum el ar fi fost cineva pe care merită să-l cunoști. Iar eu nu m-am putut abține. I-am răspuns tot cu un zâmbet.

Încă mai surâdeam când am început o nouă tură și, fără să-mi dau seama, am întors capul după el.

Dispăruse.

Am bătut pasul pe loc în timp ce îl căutam cu privirea, apoi am sprintat către tribune. Am ezitat preț de o secundă, întrebându-mă dacă fusese realmente acolo, însă mi-am adunat curajul și am început să urc treptele.

Nu se mai afla acolo, însă era limpede că fusese prezent. Lăsase o dovadă: zăpada bătătorită pe care șezuse. Pe banca din față, două adâncituri marcau locul în care își ținuse picioarele.

Iar în acel moment am mai observat ceva.

Urmele mele erau marcate clar în pudra albă din jurul meu, însă acolo unde ar fi trebuit să se afle urmele lui – către și dinspre bancă – nu vedeam nimic altceva în afară de stratul gros de zăpadă neatinsă.

•

Bărbatul mă trage lângă casa de marcat, deschide sertarul și își slăbește strânsoarea pentru o clipă, cât îi este necesar pentru a goli conținutul tăvii în geantă. Apoi mă apucă din nou și mă împinge spre ușa din spate. Continuam să-mi fixez privirea asupra podelei, încercând să nu mă gândesc la metalul rece de pe gât, nici la respirația lui precipitată, care îmi răsuna în ureche.

– Mișcă!

Simt că mă cuprinde un val de greață.

Înțeleg, în sfârșit, de ce am văzut chestii ciudate.

Îmi încordez privirea pentru a urmări mișcarea pe care am observat-o între rafturile de cărți. Sunt aproape sigură că am văzut ce am văzut, deși știu că este imposibil. Că doar magazinul este pustiu. Iar ușa este încuiată.

Încerc să-mi ridic privirea spre partea de sus a rafturilor; văd claia de păr negru mișcându-se pe culoarul dintre ele. Încerc să-mi sucesc capul ca să văd mai bine, dar mă opresc atunci când simt lama rece apăsându-mi mai mult gâtul. Când ajungem la cămăruța din spate, bărbatul îmi ia cuțitul de la gât și mă împinge înăuntru. Aterizez pe podea în fața seifului.

– Deschide-l! îmi poruncește, iar eu răsucesc discul la dreapta, apoi la stânga, la dreapta, după care trag de mânerul greu.

Ușa se deschide larg, iar bărbatul mă împinge într-o parte.

Și atunci văd din nou acea mișcare, apărând încet din umbre într-un colț al încăperii unde numai eu îl pot vedea. Și mă uit împietrită la Bennett, care îmi face semn să tac, cu degetul pe buze. Este imposibil ca noi doi să-l doborâm pe bărbatul înarmat cu un cuțit și cu un temperament violent. Însă oricum mă simt mai ușurată.

Bennett iese din raza mea vizuală, dar îl mai urmăresc o vreme cu colțul ochiului, cum se strecoară cu pași atenți spre mine. Îl aștept nemișcată.

Și, în timp ce hoțul era ocupat cu conținutul seifului, s-au întâmplat trei lucruri, succedându-se atât de rapid unul după altul și având o durată atât de scurtă, încât mi s-a părut că s-au petrecut simultan. Bennett a dispărut complet, apoi a îngenuncheat lângă mine pe podea. M-a luat de mână și și-a închis ochii. Și probabil că eu am făcut același lucru, din moment ce, după ce i-am deschis, magazinul dispăruse. La fel și hoțul, și cuțitul lui. Iar Bennett și eu eram în exact aceleași poziții – el îngenuncheat, iar eu ghemuită, încă ținându-ne de mână –, numai că acum ne aflam lângă un copac din parcul de la colțul străzii, iar vântul arunca zăpadă cu violență împrejurul nostru. (…)

•

Ne aflăm în exact acceași poziție pe care o aveam în bucătărie, cu fața unul la celălalt și ținându-ne de mână. Numai că, atunci când mă uit la picioarele mele, văd nisip pe jos.

Clipesc orbită de lumina soarelui și privesc dincolo de Bennett, la suprafața de apă albastru-verzuie care se întinde strălucitoare cât de departe poți vedea cu ochii. Golful este mic, îi pot vedea ambele capete și întreaga lungime. Bolovani imenși bordează golfulețul liniștit, turcoaz, la întâlnirea sa cu marea, iar stânci înalte, dantelate, se întind către cer ca niște suporturi de cărți ținând laolaltă nisipul alb, ca să nu se răspândească. Mă întorc și văd în spatele meu nimic altceva în afară de un grup dens de copaci. Nu mai este nimeni aici. Nici împrejur.

Bennett mă studiază. Mă ține încă de mâini, ceea ce îmi prinde foarte bine pentru că sunt sigură că am încetat să mai respir.

– Știu, este un clișeu răsuflat. O plajă pustie pe o insulă paradiziacă…

Apoi se oprește și se uită la mine cu mai multă atenție.

– Anna? Te simți bine?

Nu-mi pot dezlipi ochii de pe priveliște. Nu poate fi real!

– Unde suntem?

Îi eliberez mâinile pentru că îmi vine să mă îndepărtez de el, ca și cum o forță stranie m-ar trage către mare.

Vocea lui mă urmărește:

– Este unul dintre locurile mele favorite… Ko Tao. O insuliță din Thailanda. Nu se poate ajunge aici decât cu barca. Însă nu există ponton. De fapt, se poate ajunge aici numai înot…

– Pe bune? îl întrerup întorcându-mă spre el. Suntem în Thailanda? Chiar acum? În Thailanda?

– Bine ați venit în Thailanda! declamă el zâmbind, cu brațele întinse lateral.

– Sunt în Thailanda…

Poate că, dacă tot repet asta, o să și cred. Picioarele mi se duc automat spre apă, care se așterne clipocind dinaintea mea. Este ca un miraj din desene animate, care arată veritabil și minunat până când unul dintre personaje, nevenindu-i să creadă, se apleacă pentru a atinge apa și descoperă că aceasta este doar nisip, iar imaginea feerică dispare instantaneu din câmpul vizual. Și eu sunt pregătită pentru un astfel de fenomen, așa că am fost surprinsă când, atunci când am îngenuncheat și am atins apa cu vârful degetelor, am simțit totuși undele oceanului.

Îl percep pe Bennett urmărindu-mă cu privirea în timp ce merg încet de colo-colo, studiind atent fiecare centimetru al insulei. Fiecare palmier. Fiecare bolovan. Fiecare val. Fiecare cochilie. Îmi dau seama cam ce expresie mi se poate citi pe chip. Îmi simt ochii mari cât cepele și gura deschisă, sprâncenele ridicate de uimire și încântare. Mă gândesc că arăt ridicol așa, însă asta numai până când mă uit la Bennett. Îmi zâmbește, el însuși minunându-se, ca și cum ar vedea ceva ieșit din comun. Îmi închid ochii și trag adânc în piept… tot ceea ce mă înconjoară!

– Te simți bine?

Clatin din cap că da, extaziată.

– Bine. Atunci vino!

Mă ia de mână și mergem de-a lungul malului. Valurile ni se plimbă pe picioare, apoi se retrag, iar noi mergem prin nisipiul moale până când trecem de bolovanii gigantici. Apoi Bennett mă conduce pe o pantă către o fâșie retrasă de nisip, uscată și fierbinte. Îmi scot hanoracul, așa că între pielea mea și nisipul fierbinte nu mai rămâne decât tricoul, și mă întind pe spate, cufundându-mă în nisip.

– Este mult mai bine decât în bucătăria mea, spun către cer, apoi mă uit spre Bennett.

Se întinde și el pe nisip, sprijinindu-se într-un cot și privindu-mă cu un zâmbet satisfăcut. Mă răsucesc și eu pe o parte și îi copiez poziția. […] Cum nu pot să-l ating, mă joc cu degetele prin nisip, desenând cerculețe.

– Așadar…, încep eu. Thailanda!

El îmi răspunde cu un zâmbet sigur pe sine.

(…) Continuă să-mi zâmbească și îmi dau seama că tocmai am trecut un test care îmi va permite să ajung la nivelul următor, ca și cum el ar avea o grilă în care apar și itemii „teleportată pe o insulă pustie”/„nu s-a speriat”. Le-am bifat pe ambele.

Dar știu că urmează și altceva. Încă două lucruri. Și, chiar dacă ar fi, poate, mai bine să rămân locului și să mă bucur de priveliște, nu mă pot abține să nu reiau șirul întrebărilor:

– De unde știai că o să am nevoie de ajutor aseară?

– Nu știam. Veneam să iau o carte despre Mexic. Pentru tema la Spaniolă, aceea despre călătorii.

Nu prea înțeleg multe dintre lucrurile petrecute seara trecută, dar sunt sigură că nu mai era altcineva în librărie atunci când a intrat tipul cu cuțitul.

– Nu se poate! Nu te aflai în librărie! (…)

– Ești sigură că vrei să auzi partea asta?

Mă uit la el vreme de câteva secunde, apoi dau afirmativ din cap:

– Jaful nu s-a petrecut chiar așa cum ți-l amintești tu.

Când tot nisipul i s-a strecurat printre degete, își șterge mâna de pantaloni și își ridică privirea spre mine ca să-mi urmărească reacția.

Îl aștept cu sprâncenele ridicate, ca să-mi semnalez interesul.

– Am intrat în librărie. Am vorbit amândoi despre Mexic. Apoi a intrat tipul ăla pe ușă.

– Nu se poate! Îmi aduc aminte foarte bine. În mod clar eram singură atunci când…

– Dă-mi voie să-ți explic, mă întrerupe el. În partea de care îți aduci aminte chiar erai singură. Însă nu așa au stat lucrurile prima dată.

– Prima dată?

– Prima dată când am intrat în librărie. Am vorbit despre planurile noastre de călătorie. Apoi s-a deschis brusc ușa de la intrare, iar tu te-ai ridicat de jos pentru a-l servi pe bărbatul intrat, pe care îl credeai client, iar el te-a prins. Dar nu mă văzuse și pe mine. Am avut timp să dispar.

M-am gândit la trucul pe care Bennet tocmai mi-l arătase – Doamne Dumnezeule, cât timp trecuse de atunci, un sfert de oră sau mai mult? – atunci când stătuse pe scaunul din bucătăria casei mele o secundă, apoi dispăruse din senin în secunda următoare, ca să reapară exact în același loc un minut mai târziu. Însă chiar dacă dispăruse la fel și în seara trecută, asta tot nu explică cum de am reușit să trec de la poziția de ostatic, cu un cuțit la gât, la aceea de refugiat sub un ulm în mijlocul viscolului.

– Am dispărut din librărie, m-am întors în timp cu cinci minute, am reapărut în camera din spate și am sunat la poliție de pe telefonul vostru.

Vocea! Sunetul pe care îl auzisem în cămăruța din spate!

– Te-am auzit atunci…

Mi se întorc în minte zeci de detalii, însă tot nu se leagă. Cum adică prima dată?

– Stai puțin! Ai spus adineauri că… te-ai întors? Cu cinci minute în urmă?

– Mda, m-am întors, mă aporbă el din cap.

– Adică te-ai întors în timp?

Îl văd cum își dă capul pe spate și zâmbește timid:

– Da… Am făcut și asta.

– Ai mers înapoi în timp! Și ai schimbat cursul lucrurilor?

Zâmbește încurcat, ca și cum și-ar cere scuze, dar nu se mai poate abține:

– Este ca o reluare.

– Și atunci de ce nu mi-ai spus că urmează să jefuiască magazinul cineva? Sau de ce n-ai încuiat măcar ușa după ce ai intrat?

Nu vreau să par nerecunoscătoare, însă nu mă pot împiedica să nu mă gândesc că ar fi fost fain să nu ajung deloc în situația de a avea un cuțit la gât.

– Nu pot să fac asta, îmi răspunde. Nu opresc evenimentele, dar pot schimba lucruri mărunte, detalii care pot afecta consecințele. Dacă aș fi oprit cu totul jaful – dar n-am făcut niciodată așa ceva, așa că nici nu știu dacă sunt în stare –, atunci s-ar fi putut să se întâmple ceva și mai nasol. Tipul acela ar fi putut să jefuiască pe altcineva și să nu fie prins. Putea să te urmărească până acasă atunci când ai fi plecat și…

Vocea i se frânge și rămâne tăcut pentru câteva clipe.

– În fine, mi-am impus regula să nu schimb chestiile mari.

– Deci nu puteai opri jaful. Dar ai putut să te întorci cu cinci minute mai devreme?

– Teoretic, nici nu ar fi trebuit să fac asta, dar, da, am făcut-o, răspunde el clătinând din cap.

– Și ai sunat la poliție de pe telefonul din spate.

Îmi confirmă clătinând iar din cap.

– Atunci de ce nu a venit poliția?

– Ba a venit, însă nu suficient de repede. După ce am sunat, m-am pitit în spatele unui dulap. Când am văzut că te duce până la seif, mi-am dat seama că nu-i mai puteam aștepta pe polițiști. Trebuia să te scot eu însumi de acolo. Ca să fiu sigur.

Brusc îmi dau seama de toate: Bennett are puterea nu doar de a apărea și dispărea în locuri diferite, ci poate și să călătorească în timp! Vreau să par curajoasă, indiferentă la grozăvia lucrului tocmai aflat și demnă de a auzi ce urmează, însă simt cum capul mi se învârtește de la atâtea vești incredibile.

– Să înțeleg că acesta era al doilea lucru?

– Parțial, clatină el din cap.

– Parțial? mă holbez la el, apoi mă las pe spate și privesc cerul.

– Ești bine? mă întreabă el după o vreme.

Simt cum capul meu frământă nisipul în timp ce îi fac semn că da.

Da, avea dreptate, este greu să digeri așa ceva. (…)

– Vezi, îmi spune zâmbind în colțul gurii. Ți-am spus că o să te sperii.

– Ba nu m-am speriat!

– Da, sigur, chicotește el. Se vede de la o poștă că nu!

Mă ridic pe coate (…) și îl privesc direct în ochi. Apoi mă uit împrejur, la priveliștea de vis – palmierii, nisipul alb, apa turcoaz –, la această adevărată carte poștală pe care el a inserat-o ca prin magie în viețile noastre, și încep să mă întreb cât de incredibilă este toată povestea asta de fapt.

Fragment din romanul „Iubire dincolo de timp” de Tamara Ireland Stone, în pregătire la Editura Leda, colecția 100% iubire. Traducere din limba engleză de Ana Maria Datcu.